Muzica clasică se adresează tuturor

Foto: cottonbro studio/Pexels

În vara anului 1968, împreună cu un prieten am mers să vedem filmul de succes al anului – 2001: Odiseea Spațială. Ne-am așezat la locurile noastre și s-au stins luminile. A început filmul.

Atunci am auzit cea mai impresionantă coloană sonoră. M-a cucerit cum nicio altă muzică de film nu a făcut-o vreodată, scrie George Leef pentru First Things.

Au fost și alte piese muzicale magnifice în 2001, pe unele dintre ele le-am recunoscut, ca de exemplu Dunărea albastră, însă prima a fost cea care mi-a rămas în minte. Ce muzică era aceea și care era originea ei?

Mulți alții se întrebau același lucru. Un an sau doi mai târziu, am aflat că piesa cu care începea filmul Odiseea Spațială era prima parte a unei simfonii a lui Richard Strauss intitulată Așa grăit-a Zarathustra.

Am aflat denumirea operei pentru că începusem să ascult postul de radio WFMR din Milwaukee, care nu difuzează decât muzică clasică. Prin intermediul acelui post de radio, descoperisem o lume extraordinară, începând de la Johann Sebastian Bach și până la nume mari ale secolului XX, precum Dmitri Shostakovich.

După ce am auzit acea piesă muzicală utilizată în film, am simțit nevoia să includ neapărat în colecția mea muzicală acea creație magnifică a lui Strauss.

În tinerețe, ascultasem diverse tipuri de muzică la radio și pe discuri – cântece pop, melodii din spectacolele de pe Broadway, jazz. Era muzică bună, dar nu era ceva care să mă facă să vreau să ascult din nou și din nou.

Nu era ceva care să mă facă să las totul deoparte pentru a putea savura muzica.

Cu câțiva ani înainte de întâlnirea mea cu Strauss în cinematograf, am făcut o descoperire care mi-a schimbat viața. Într-o zi, mama m-a rugat să pun niște muzică bună înainte de cină, așa că m-am dus la colecția de discuri și am găsit unul care arăta mai puțin obișnuit. Pe copertă scria: Șeherezada de Nikolai Rimsky-Korsakoff – Orchestra Simfonică din Londra dirijată de Pierre Monteux.

Am pus discul, fără să am vreo idee la ce să mă aștept. Ceea ce am auzit a fost absolut captivant. Sunetele redate de acel disc nu semănau cu nimic din ceea ce mi-aș fi putut imagina: melodii frumoase, armonii bogate, ritmuri captivante.

Ulterior, am dus discul în camera mea pentru a-l asculta din nou și din nou. Eram fascinat.

Citește și Brașov: Concerte de orgă la Biserica Neagră în fiecare sâmbătă

Aproximativ șaizeci de ani mai târziu, după nenumărate ore de ascultat muzică clasică pe discuri, la radio și live, mi-a surâs din nou norocul, când postul de muzică clasică din zona mea (Raleigh, Carolina de Nord) căuta un nou crainic.

Am aplicat plin de entuziasm pentru poziția respectivă și am fost extrem de încântat când am primit șansa de a fi pentru prima dată gazda unei emisiuni.

Postul se mândrește cu faptul că funcționează fără nicio finanțare guvernamentală, ceea ce, pe de altă parte, îi obligă să difuzeze muzică pe care oamenii se bucură să o asculte și niciodată genul de muzică pe care unele posturi (și formații) o difuzează doar pentru că este avangardistă sau pentru că are pretenția de a face o declarație politică.

Eu sunt gazda emisiunii Classical Café difuzată în cursul dimineții. Întotdeauna mă încântă mixul de piese pe care le avem programate, dar mă bucur în mod deosebit de zilele de vineri, când repertoriul este alcătuit din piese solicitate de ascultători. Alegerile lor mă ajută să înțeleg de ce oamenii iubesc muzica clasică.

Muzica reușește să-ți pună un zâmbet pe chip și să te facă să fredonezi o melodie. Odată, una dintre piesele solicitate a fost Concertul Italian de Bach. După ce l-am difuzat, un ascultător a sunat și mi-a spus:

„Dacă asta nu te face fericit, nu știu ce ar putea să te facă“.

Așa este, și aș putea spune același lucru despre Octetul lui Felix Mendelssohn.

Alte lucrări, în schimb, evocă sentimente de suferință și dor. O muzică bună poate accentua astfel de emoții. Două piese pe care ascultătorii aleg uneori să le dedice celor dragi sunt Adagio pentru coarde de Samuel Barber și Kol Nidrei de Max Bruch.

Unele melodii te înalță din punct de vedere spiritual. Recent, am primit o cerere pentru Finlandia de Jean Sibelius. Rușii au încercat să suprime această piesă naționalistă în 1899, într-o perioadă în care Rusia controla Finlanda.

Ascultătorul solicitase versiunea corală a acestei lucrări. După ce am difuzat-o, m-a sunat pentru a-mi spune că, după părerea sa, versiunea corală, cu îndemnul său la libertate, făcea piesa și mai emoționantă. Avea dreptate.

Uneori, mi se cer piese care creează o atmosferă contemplativă, cum ar fi Nocturna în Re bemol de Chopin sau Fantezia pe o temă a lui Thomas Tallis de Ralph Vaughan Williams. Acestea sunt opere la care trebuie să te așezi și să le savurezi. Nu spun că nu ai putea experimenta aceleași emoții sau satisfacții cu alte tipuri de muzică, dar convingerea mea este că ele sunt amplificate de muzica clasică.

Marii compozitori au știut cum să folosească sunetele, de la cele mai simple melodii până la lucrări demne de catedrale. Există ceva potrivit pentru fiecare.

Începeți să ascultați acest fel de muzică și sunt sigur că veți înțelege ce vreau să spun.

Tribuna.US