Nu mai etichetați creștinii drept „naționaliști creștini“ doar pentru că prețuiesc credința și libertatea

De-a lungul președinției Trump, dar cu o frecvență crescută în zilele și săptămânile care au urmat revoltei de la Capitoliu din 6 ianuarie, termenul „naționalism creștin“ a împânzit fluxurile de știri, iar cel de „naționalist creștin“ a devenit o insultă omniprezentă aruncată din belșug în fața persoanelor religioase de dreapta, analizează TheFederalist.

Nu putem spune că naționalismul creștin nu există; există. Dar ce înseamnă de fapt? Cine sunt naționaliștii creștini? La fel ca ironia etichetei rasiste, atunci când oamenii religioși luptă cu eticheta de naționalist creștin, dușmanii lor par să considere această reacție drept o dovadă suplimentară că sunt într-adevăr naționaliști creștini.

O parte a problemei cu această etichetare este că e prost definită, ceea ce înseamnă că este greu să știi ce este mai exact naționalismul creștin, cum să îl identifici și, prin urmare, cum să îl contracarezi sau să îl respingi. Acest lucru îl transformă într-o grenadă retorică convenabilă și eficient de lansat la adresa creștinilor devotați.

Rachel S. Mikva, scriind pentru USA Today, pare să creadă că naționaliștii creștini sunt „creștini care intenționează să obțină țara pentru Isus“, în timp ce Amanda Tyler, în Religion News Service, descrie fenomenul drept „creștinism ambalat într-un steag american.“ Este „o fuziune între Dumnezeu și țară“, a explicat Jack Jenkins în aceleași pagini.

Pr. William E. Swing, în San Francisco Chronicle, definește naționalismul creștin drept „cei care cred că Dumnezeu este părtinitor cu creștinii, că creștinii sunt poporul ales al lui Dumnezeu din această țară. Sunt convinși că America a fost dintotdeauna o națiune creștină și întotdeauna va fi“.

Deși naționalismul creștin este anterior epocii Trump – criticii au lansat aceleași acuzații împotriva lui George W. Bush pentru politicile sale – unii autori au contopit această idee cu cel de-al 45-lea președinte, spunând că „cele mai extreme sectoare de susținere a lui Trump au devenit inseparabile de anumite părți ale puterii evanghelice a albilor din America“, așa cum scriau Elizabeth Dias și Ruth Graham în New York Times.

În The New Republic, Matthew Avery Sutton merge mai departe, susținând că „frica, furia și anxietatea au rămas la fel de centrale în viața evangheliștilor ca orice obicei de iertare, iubire, înțelegere sau compasiune“ și că Trump „a alimentat frica evangheliștilor în privința puterii statale și a scos la suprafață rasismul și sexismul lor profund“.

Definirea naționalismului creștin

David French se îndepărtează de Trump pentru a ajuta la articularea unei explicații clare, pe care o ia de la Thomas Kidd citându-l pe Matthew McCullough: Naționalismul creștin este „o înțelegere a identității și semnificației americane susținută de creștini, în care națiunea este un actor central în scopurile istorice mondiale ale Dumnezeului creștin“. Oferă un „sens transcendent exagerat pentru istoria americană“ și poate „oferi suport militarismului american“.

Prima parte a analizei lui French este corectă. El observă că această viziune problematică asupra lumii este lipsită de context istoric și anti-biblică și, prin urmare, poate duce la utilizări periculoase. Așa-numiții creștini care consideră că identitatea lor de americani este egală cu identitatea lor religioasă și că cetățenia lor pământească este esențială pentru planul divin al lui Dumnezeu și promisiunile Sale, fac asta ignorând scripturile. Patriotismul nu este mesajul central al Evangheliei.

De asemenea, French are dreptate că „omniprezența naționalismului creștin ca și concept academic sau teologic este mult exagerată“. Chiar și majoritatea pastorilor patrioți sunt de părere că creștinii trebuie să se dedice lui Dumnezeu, mai presus de națiune.

De asemenea, exact invers decât modul în care personajele din mediul corporatist au elaborat narațiunea revoltei, numărul persoanelor „religioase“ care au forțat intrarea în Capitoliu la 6 ianuarie, preluându-l „în numele lui Isus“, a fost numeric nesemnificativ în comparație cu numărul creștinilor care au protestat pașnic în capitală în acea zi, îngrijorați pentru țara lor și pentru integritatea instituțiilor noastre.

Cea mai mare parte a analizei ulterioare a lui French, totuși – care se ocupă și de absurditatea anti-americană a proiectului 1619 și de vinovăția albilor – este instructivă cu privire la nenumăratele moduri în care oponenții susținătorilor creștini ai lui Trump (și ai creștinismului, în general) folosesc această etichetă pentru a păta reputația adepților lui Hristos care încearcă să-și pună în practică convingerile cu credincioșie. NeverTrump-ismul lui French afectează analiza lui despre protestanții albi patrioți și reiese clar din disprețul său instant pentru orice aduce a perspectivă America pe primul loc.

Sunt aceleași sentimente pe care le puteți regăsi în The New York Times și The New Republic, dar, spre deosebire de majoritatea scriitorilor corporatiști care vorbesc despre religie, French, în calitate de creștin el însuși, are tot limbajul potrivit pentru a spurca în mod eficient credincioșii devotați, ale căror istorii de vot și implicare civică le consideră dezgustătoare. În lumea lui, creștinii care își iubesc țara altfel decât o iubește French riscă să fie aruncați în coșul „naționalist creștin“.

Citește și Michael Farris: Demonizarea creștinilor prin sloganuri fără sens

Când dragostea devine militantă

French remarcă pe bună dreptate că o viziune incorectă despre Dumnezeu și scopurile sale pentru America poate duce la militarism, lucru despre care pare să creadă că reprezintă problema actuală a iubitorilor de libertate creștini, albi și alegători ai lui Trump. Dar nu reușește să observe că până și o iubire corectă de Dumnezeu și țară poate duce la agresiune.

În ceea ce privește o iubire virtuoasă pentru țară – care include dragostea de casă, familiaritate și familie – French îl citează pe CS Lewis, spunând: „Bineînțeles că patriotismul de acest fel nu este în nici un caz agresiv. Solicită doar să fie lăsat în pace. Devine militant doar pentru a proteja ceea ce iubește.“

Însă argumentul său îi subminează intenția, deoarece ignoră realitatea noastră actuală. Ce devine patriotismul corect atunci când oamenii nu sunt „lăsați în pace“ și când instituțiile lor încep să atace în mod direct ceea ce ei iubesc? Lewis a spus-o chiar acolo: devine militant.

Pandemia oferă un exemplu recent. Cetățenii nu sunt „lăsați în pace“ atunci când le sunt impuse ordine cuprinzătoare și partizane, care dictează modul în care trebuie să-și acopere fețele și pe cine au voie să primească în casele lor. Atunci când autoritățile guvernamentale califică închinarea drept neesențială și periculoasă, fracturând corpul bisericii prin servicii prin rotație sau retrogradându-le la o „părtășie“ pe internet, acest lucru cu siguranță se califică ca un atac asupra „a ceea ce ei iubesc“. Prin urmare, chiar și în conformitate cu așa-numitul patriotism pur, agresiunea devine justificată.

Un sentiment popular în rândul mass-mediei de stânga și al politicienilor pare să fie acesta: creștinii ar trebui să fie politicoși, tăcuți și indiferenți la treburile guvernului. Orice ieșire din norme, chiar și atunci când drepturile lor sunt încălcate, echivalează cu extremism și dorință de teocrație.

O, voi creștinii nu vreți să le fie băgată pe gât propaganda de gen copiilor voștri din școli? Ești un fanatic care dorește ca religia să fie transpusă în lege. Vrei judecători la Curtea Supremă care prețuiesc viața, chiar și în uter? Ești un teocrat plin de ură. Crezi că Big Tech și birocrații au măsluit alegerile și asta va duce la încălcarea drepturilor tale, așa că zbori la DC împreună cu familia și steagurile tale? Ești naționalist creștin.

Evanghelia după …

Adevărul este că toți oamenii au un fel de credință religioasă de care se agață cu pasiune. După cum a remarcat regretatul romancier David Foster Wallace, „În tranșeele de zi cu zi ale vieții de adult, nu există de fapt ateism. Nu există așa ceva – să nu te închini. Toată lumea se închină. Singura alegere pe care o avem este la ce ne închinăm“.

Pentru unii oameni, este vorba despre Black Lives Matter sau așa-numitele drepturi de reproducere, iar pentru alții este activismul climatic. Pentru unii, este naționalismul defilând ca ortodoxie, iar pentru alții este creștinismul biblic.

Fiecare are un anumit cod moral, o solicitare de pocăință, o anumită metodă de închinare și lideri pe care îi urmează. Discipolii BLM care găzduiesc sesiuni de împotrivire și urmează învățăturile lui Ibram X. Kendi, în timp ce laudă doctrina „echității“, au aceeași fervoare religioasă ca și creștinii adevărați. Ridicarea Kamalei Harris, războinica justiției sociale și predicatoarea „echității“, la vicepreședinție este dovada că adepții acelei religii laice își doresc ca încredințările lor să fie transpuse în lege la fel de mult cum își doresc creștinii să fie liberi să le urmeze pe ale lor.

Legile și politicile din țara noastră nu sunt neutre; reflectă credințele „religioase“ ale cuiva. Atunci când anarhiști dau foc unui tribunal sau vandalizează un monument național în numele Black Lives Matter sau Antifa, nu diferă prea mult de un insurgent care poartă o cruce și o Biblie în timp ce ia cu asalt Capitoliul. Ambii ar putea fi considerați extremiști religioși; doar că se închină la zei diferiți – nici unul adevăratul Dumnezeu. Violența și tribalismul sunt rezultatul natural al religiilor false care prețuiește temporalul mai mult decât eternul.

Aici trebuie să ne dăm seama că atunci când patriotismul devine naționalism violent – atunci când ridică țara la același statut cu Dumnezeu și consideră că America, mai degrabă decât Hristos însuși, este centrul planului lui Dumnezeu – nu există nimic „creștin“ în el.

Adevărații creștini condamnă închinarea la idoli. Ei rămân fermi pe poziție în ceea ce este bun. Se așteaptă să fie străini persecutați și exilați. Ei consideră că răzbunarea și judecata aparțin numai lui Dumnezeu, nu justițiarilor care poartă cruci la gât și steaguri. Ticăloșii care au invocat numele lui Isus în timp ce spargeau ferestrele și dădeau buzna în Capitoliu au făcut-o în zadar. Nu asta înseamnă să-l urmezi pe Isus.

Citește și Michael Farris: O filozofie a libertății – Decalogul conservatorului

Hărțuit până la apatie

Asta nu înseamnă că creștinii ar trebui să îmbrățișeze apatia sau să fie pacifiști. Redacțiile anti-religioase care promovează știri de primă pagină despre așa-numitul naționalism creștin nu ar vrea nimic altceva decât să rușineze și să intimideze discipolii credincioși, făcându-i să stea jos și să tacă.

Asaltul asupra Capitoliului a fost un cârlig convenabil pentru narațiunea lor, dar ei nu cred doar că oamenii care s-au prezentat la Washington în acea zi erau extremiști religioși. Ei consideră că toți creștinii sunt. Problema nu e că nu te vor în Statuary Hall. Ci că nu te vor în consiliul școlii, în jurnalism sau în campus. Vor să te alunge din biserici, din funcții publice și chiar din conversațiile politice.

Cu toate acestea, credincioșii știu că credința fără fapte este moartă și că credința noastră nu se limitează la slujbele de duminică dimineață. Ceea ce credem despre Dumnezeu și om și răscumpărare ar trebui să afecteze fiecare decizie pe care o luăm, inclusiv implicarea noastră civică.

Dacă îl iubim pe Dumnezeu, ne iubim aproapele și dorim să ne administrăm resursele și să ne conducem bine familiile, a sta deoparte la războaiele politice și culturale nu este cu adevărat o opțiune. Contrar aprecierii lui French, nu este vorba de a ne face mai confortabili din punct de vedere cultural; ci de a fi consecvenți în convingerile noastre și de a face ceea ce este bine.

Atâta vreme cât vom rămâne pe acest Pământ, creștinii vor fi acuzați ca bigoți și naționaliști. Această dinamică veșnic verde a creștinilor care nu aparțin „lumii acesteia“, ci se străduiesc să fie credincioși în timpul în care fac parte „din ea“, este mult mai importantă decât ziua de 6 ianuarie, Donald Trump, David French sau America. Nu confundați credincioșii adevărați care luptă pe bună dreptate atât pentru credință, cât și pentru libertate, cu naționaliștii creștini. Ei sunt pur și simplu creștini.

Tribuna.US