Obligația noastră morală de a ajuta Ucraina împotriva Rusiei

În dimineața zilei de 13 martie 1964, o tânără pe nume Kitty Genovese a fost înjunghiată lângă blocul ei din cartierul Queens, New York. Cu toate că știrile inițiale au exagerat numărul de persoane care i-au auzit țipetele și au redus la minimum reacția lor, episodul a devenit un exemplu al lipsei de implicare a celor ce asistă la un atac letal.

La momentul în care a avut loc acest eveniment abia începusem facultatea, dar mi-a rămas în minte deoarece ridică serioase semne de întrebare cu privire la responsabilitatea noastră de a-i proteja pe ceilalți de rău, analizează William A. Galston într-un articol WSJ.

Unii dintre cei ce au fost de față au încercat să sune poliția – cu rezultate mixte, parțial și pentru că sistemul 911 nu exista la acea vreme.

Existau motive să crezi că, într-un atac în desfășurare, poliția nu ar fi ajuns la timp. Prin urmare, a suna să ceri ajutor nu era suficient. Nici să-i fi dat victimei un cuțit cu care să se apere nu era o soluție.

Însă, oricine ar fi intervenit pentru a-l împiedica pe atacatorul lui Genovese să-și ducă la capăt oribilul act, s-ar fi supus unui oarecare risc. Este greșit să afirmi că până și cel mai mic risc ar justifica faptul că stai deoparte. Dar este greșit și să spunem că avem o responsabilitatea morală de a ne pune în pericol propriile vieți pentru a salva pe a altcuiva. Așa ceva fac eroii. Îi onorăm pentru curajul lor, dar nu suntem obligați să îi imităm.

Măsura de responsabilitate în a proteja depinde de capacitatea noastră de a face acest lucru și de gradul de risc pe care încercarea de a o face l-ar presupune. De la un anumit nivel de risc, a interveni pentru a salva pe altcineva devine opțional din punct de vedere moral. Nu există o linie clară care să definească acest nivel. E o chestiune de decizie morală, care poate fi – și adesea este – pusă sub semnul întrebării după eveniment.

În aprilie 1994, a început genocidul Hutu al minorității Tutsi din Rwanda. Până în iulie, când s-a încheiat, cel puțin jumătate de milion de persoane din această categorie au fost ucise, împreună cu un mare număr de moderați aparținând populației Hutu, care sugeraseră reconcilierea cu Tutsi.

Națiunile care aveau puterea de a preveni acest lucru, inclusiv America, au refuzat să intervină. Președintele Clinton a recunoscut mai târziu că implicarea trupelor americane ar fi putut împiedica cel puțin 300.000 de decese și a ajuns să considere că eșecul de a lua atitudine constituie una dintre cele mai mari greșeli ale președinției sale.

Clinton nu ar fi putut promite poporului american că o intervenție în Rwanda ar fi fost lipsită de riscuri. Cu șase luni mai devreme, SUA pierduseră 18 soldați într-o misiune eșuată în Somalia. Însă președintele ar fi putut să spună poporului că, miza fiind atât de multe vieți, riscurile pe care situația le reprezenta pentru SUA ar fi fost acceptabile. Alternativa însemna acceptarea în mod tacit a ideii rușinoase că a împiedica moartea a sute de mii de africani nu merita pierderea unei singure vieți de american.

Citește și Când America este slabă, lumea devine un loc mai puțin sigur

Asta mă duce cu gândul la Ucraina. SUA și aliații săi au contribuit cu cantități însemnate de armament și alte resurse pentru a-i ajuta pe ucraineni să se apere, iar ucrainenii au folosit extrem de eficient ceea ce au primit. Dar în cele din urmă, probabil că lucrul acesta nu va fi suficient.

În săptămânile ce urmează, armata rusă probabil va încercui și asedia multe dintre cele mai mari orașe din Ucraina. Locuitorii acestor orașe vor rămâne fără hrană, apă și electricitate, așa cum s-a întâmplat deja la Mariupol. Rușii vor ataca aceste orașe cu bombe, rachete și artilerie, fără a face nici un efort pentru a distinge între țintele militare și civili. Cu cât rezistă mai mult ucrainenii, cu atât vor semăna mai mult orașele lor cu Grozny și Alep. După cum spunea liderul confederației care a luptat cu romanii în Scoția, cu privire la strategia invadatorilor imperiali, potrivit lui Tacitus, „ei transformă totul în deșert și numesc asta pace“.

Președintele Biden insistă, pe bună dreptate, că America nu ar trebui să pornească al Treilea Război Mondial în Ucraina.

Dar există o mare diferență între armaghedonul nuclear și poziția noastră actuală. De exemplu, SUA nu e de acord cu transferul aeronavelor poloneze în Ucraina pe motiv că a face acest lucru ar „escalada situația“. În traducere: Ar presupune riscuri pe care America nu ar trebui să și le asume.

Nu sunt singurul care se întreabă dacă acest lucru este adevărat. Să presupunem că guvernul ucrainean își trimite piloții cu aceste avioane, prin spațiul aerian ucrainean, către un aerodrom ucrainean care încă este operațional. Cu ce diferă acest lucru, principial vorbind, de alte arme defensive pe care NATO le trimite Ucrainei?

Pot exista motive tehnice sau operaționale pentru a refuza acest transfer. Însă gradul de risc pe care și l-ar asuma SUA nu este suficient de mare pentru a justifica împiedicarea lui.

Dacă, așa cum pare foarte probabil, suntem sortiți să asistăm la dezmembrarea sau de-a dreptul distrugerea unei națiuni suverane, ar trebui să putem spune că am făcut tot ceea ce se poate aștepta în mod rezonabil de la noi, cu excepția asumării riscului unui război cu un agresor ce deține arme nucleare, pentru a preveni acest deznodământ.

Traducere și adaptare
Tribuna.US