OPINIE | Compromisul și înfrângerea nu reprezintă opțiuni viabile pentru Ucraina – sau Taiwan

„Toate familiile fericite seamănă între ele, dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei“. Poate că ar trebui să ne reamintim acea maximă despre familiile fericite și nefericite de la începutul romanului „Anna Karenina“, analizează Donald Kirk pentru The Hill.

Parafrazându-l pe Lev Tolstoi, toți cei ce câștigă războiul sunt la fel de fericiți, dar fiecare învins nefericit este nefericit în felul său. Să analizăm cum s-au încheiat războaiele după victoria puterilor aliate asupra Germaniei naziste și asupra Japoniei imperiale în 1945.

În urma succesului lor incontestabil în Afganistan, talibanii s-au bucurat nespus de mult, în timp ce forțele afgane susținute de SUA au fost distruse, împrăștiate, exilate și încarcerate.

În Vietnam, după înfrângerea sud-vietnamezilor susținuți de SUA în 1975, nord-vietnamezii au jubilat, închizând mii de oameni în lagăre de „reeducare“ din care mulți nu au mai ieșit niciodată.

Aproape un milion de oameni au fugit, pornind în călătorii riscante pe mare, în care mii dintre ei s-au înecat.

În Războiul din Coreea, Coreea de Sud și SUA au respins invaziile nord-coreenilor și apoi ale chinezilor. Coreea de Sud a devenit o țară incredibil de prosperă, recunoscută peste tot ca fiind productivă și creativă din punct de vedere economic și cultural.

Coreea de Nord s-a adâncit în sărăcie, agravată de un regim terorist care a ucis și a întemnițat mii de oameni, în timp ce a investit fonduri atât de necesare în arme nucleare și rachete.

Având în vedere istoria fiecăreia dintre cele două națiuni pe parcursul a aproape șapte decenii de la semnarea armistițiului din iulie 1953, ce a pus capăt Războiului din Coreea, ar trebui să declarăm că Sudul și aliatul său american au câștigat războiul.

Ar fi o prostie să susținem că războiul nu s-a încheiat doar pentru că s-a încheiat printr-un armistițiu, în locul unui tratat de pace. Acest exercițiu de semantică oferă doar o scuză pentru Coreea de Nord și prietenii săi pro-Nord să submineze armistițiul cu cereri de încheiere a unui tratat care să impună distrugerea alianței istorice dintre Republica Coreea și SUA și retragerea trupelor americane.

În Ucraina, este prea devreme pentru a spune cine câștigă sau pierde. Rușii au avut parte de eșecuri majore, dar Rusia este o țară imensă. În 1941, germanii au împins armata sovietică până la marginea Moscovei. Un monument marchează locul exact în care invazia nazistă a fost oprită în ianuarie 1942, iar rolurile s-au inversat.

Doar pentru că președintele rus Vladimir Putin a fost dezamăgit de eșecul în a obține o victorie rapidă nu înseamnă că este pe cale să accepte un compromis de durată.

Ofensivele rusești se pot intensifica sau scădea, dar este puțin probabil ca Putin să fie dispus să negocieze pacea în alți termeni decât ai săi proprii. Cea mai gravă greșeală pe care Ucraina și NATO, condusă de SUA, ar putea să o facă ar fi să cadă în plasa unui acord prin care Ucraina să cedeze teritoriul invadat de ruși și apoi să fie de acord cu o încetare a focului și cu pierderea asistenței externe.

În aceste condiții, Putin s-ar pregăti pentru noi ofensive, profitând de orice pretext pentru a ocupa din ce în ce mai mult teritoriu ucrainean ori de câte ori ar simți o lipsă de fermitate din partea alianței NATO.

Rușii încă așteaptă să preia controlul asupra a ceea ce Moscova consideră a fi un teritoriu aparținând marelui imperiu rus. Fără sprijinul deplin al SUA și al altor națiuni NATO pentru apărarea libertății și independenței Ucrainei împotriva invadatorilor ruși, Ucraina va pierde.

Dacă guvernul președintelui Volodymyr Zelensky va fi forțat să accepte o pace falsă, Ucraina, la fel ca Vietnamul de Sud, va fi perdantul nefericit. Poate că Ucraina nu are o victorie la orizont, dar compromisul și înfrângerea nu reprezintă opțiuni viabile.

Citește și OPINIE | Pentru a-l ține sub control pe Xi, Putin trebuie învins în Ucraina

Taiwanul se confruntă cu amenințări tot mai mari din partea Chinei. Nu demult, chinezii au organizat exerciții de război în spațiul aerian din jurul Taiwanului. Scopul, desigur, este intimidarea, un avertisment privind posibila invazie a provinciei insulare pe care Beijingul o revendică încă de la victoria Armatei Roșii a lui Mao Zedong asupra Chinei continentale, în 1949.

Taiwanul este o insulă pașnică, guvernată independent de un președinte ales care ezită să proclame provincia țară independentă de teama de a nu-i supăra pe chinezi.

Președintele chinez Xi Jinping, al cărui mod de guvernare seamănă din nefericire cu cel al lui Putin, ar putea decide că a venit momentul să treacă de la jocurile de război la o invazie la scară largă.

În prezent, la mai bine de 70 de ani după ce liderul „naționalist“ chinez Chiang Kai-shek și-a condus armata înfrântă peste Strâmtoarea Formosa, Taiwanul se bucură de același sentiment de libertate ca și Coreea de Sud.

Victoria lui Mao pe continent a reprezentat o tragedie pentru dușmanii săi, dar Taiwanul a depășit situații cumplite, inclusiv decenii de lege marțială sub Chiang, în decursul cărora au fost executați câteva mii de oameni, în principal taiwanezi, care s-au opus lui Chiang și armatei sale de pe continent.

Taiwanul a ieșit victorios din „Teroarea Albă“, așa cum era denumită represiunea. Fără îndoială, există resentimente între taiwanezi și cei ale căror familii sunt originare din China continentală, dar, în principiu, insula se bucură de libertate, prosperitate și democrație.

Acesta este un motiv în plus pentru ca SUA să rămână alături de Taiwan, chiar dacă Washingtonul recunoaște în mod oficial Beijingul. La fel ca în Ucraina și Coreea de Sud, și în Taiwan sunt în joc democrația și libertatea.

Totuși, în aceste înfruntări între învingători și învinși, liniile de luptă sunt adesea neclare, iar rezultatul instabil. Învingătorii, mândri de victoriile lor, riscă să se scufunde în dictatură și corupție. Te pune pe gânduri cu privire la luptele pentru națiuni din zona Asiei de Sud-Est, până în Europa de Est și Africa.

Ce s-a întâmplat cu Primăvara Arabă de acum 10 ani, care a adus o gură de aer proaspăt, speranță și viață în întreaga lume arabă? Vă amintiți entuziasmul provocat de căderea lui Saddam Hussein în Irak, în 2003?

Noul regim sprijinit de americani era deja în criză, deoarece Iranul își extindea influența înainte ca Saddam să fie executat, trei ani mai târziu.

Că tot veni vorba, cât de siguri suntem de pace în Europa de Est, având în vedere că Putin visează la extinderea puterii rusești asupra fostului imperiu sovietic?

El a avut parte de dezastre în Irak, dar nu renunță la visul unei Rusii care își ia revanșa sub conducerea sa sau a unui succesor. Mai avem de așteptat până să celebrăm victoria în Ucraina.

Traducere și adaptare
Tribuna.US