Opinie: De ce trebuie să ne împotrivim cursurilor de educație sexuală în școli

Opinie: De ce trebuie să ne împotrivim cursurilor de educație sexuală în școli

Timp de citire: 6 minute

Filmul „The beach” conține unul din cele mai neașteptate și profunde mesaje pe care le-am putea primi de la un film. Iar acest mesaj are directă legătură și cu o temă delicată: școala și educația sexuală. Firul narativ, vag prezentat, ar fi următorul: trei prieteni (un cuplu și amicul lor, interpretat de di Caprio) află de existența unei tainice insule tailandeze, extrem de izolate. Ajunși acolo, descoperă mai mulți tineri ce au fondat o comunitate fericită, din care au evacuat tot ceea ce urau în societatea închistată și conformistă pe care fiecare o părăsise. Inteligenți, emancipați, dezinhibați, nu au altă filosofie decât trăirea clipei, conectarea cu natura, respectul pentru comunitate. Câteva reguli de conviețuire au în cap de listă necesitatea de a păstra cu orice preț secretul amplasării geografice a insulei. Articol semnat de Rucsandra Cioc pentru Republica.ro

Practic, pentru aprovizionare câțiva părăsesc periodic insula, atenți ca nimeni să nu le ia urma înapoi. Altfel, morala este laxă și implică sexualitatea debordantă (cuplurile se compun și recompun fără drame), consumul de marijuana, proprietatea la comun, muncă redusă la minimum datorită climei și resurselor naturale abundente. Și peste toate – soare, plajă, mare, palmieri. O perpetuă fericire, am spune. Ce ar putea destrăma această stare de satisfacție continuă, mai ales când te mulțumești cu puțin și nu ai ambiții și aroganțe exagerate? Numai că este imposibil să ne sustragem condiției umane, care presupune suferința și lupta cu sine însuși, cu egoismul nostru.

La puțin timp după sosirea pe insulă, trioul inițial se reconfigurează. Leo o seduce pe iubita prietenului său (francez), însă cuplul nou format nu declanșează mare gelozie sau suferință. Numai că într-o zi tânărul francez este atacat de un rechin, ce îi sfârtecă piciorul. Comunitatea refuză să îl ducă la spital, temătoare că secretul insulei se va descoperi. Rana se cangrenează, francezul începe să agonizeze de durere. Iritați de țipetele sale în miez de noapte, ceilalți îl evacuează din tabăra principală. Departe, într-un cort, îl vor lăsa singur și doar îi vor duce de mâncare, până ce se va stinge. Concluzia? Atunci când scopul nostru principal este plăcerea, vom face orice pentru a o atinge. Iar de aici rezultă nefericire pentru cei din jur, dar, în primul rând, pentru noi înșine. Egoismul și goana după plăceri sunt ingredientele unei vieți presărate cu suferință, frustrare, ca și o imensă oboseală. Obosim psihic și fizic, pentru că în interior ceva ne spune că suntem creați pentru mai mult de atât. Puterile ne slăbesc, sufletul ne îmbătrânește, doar obiceiurile și patimile rămân tinere și își cer drepturile cu sălbăticie, rănindu-i pe cei din jur și pe noi înșine.

Când eram studentă, căminul din Grozăvești a fost pentru mine, o vreme, o astfel de insulă tailandeză. Țin minte că i-am spus odată mamei că la cămin nu există boală și moarte și că îmi vine greu să mă întorc acasă în week-enduri. Bunicul meu era foarte bolnav în perioada aceea și, deși îl iubeam mult (copilărisem la țară, unde îi ascultam seara poveștile de război și de tinerețe), totuși aveam tendința de a fugi de întâlnirea cu neputința lui. Astfel de fugi nedemne au experimentat probabil și alții. Am întâlnit bătrâni uitați în case sau în spitale, oameni părăsiți la ivirea unei boli, a unei neputințe, prieteni trădați la greu. Și nu de cei părăsiți ar trebui să ne fie milă, ci de aceia care periodic aleg, din egoism, plăcerea proprie. Chiar dacă uneori apar dezinhibați și veseli, în fond sunt condamnați la nefericire și singurătate (un om care nu se iubește decât pe sine este un om singur).

Și în ecuația aceasta, unde se poziționează școala? A transmis ea vreodată acest mesaj, că goana după plăceri și egoismul sunt rețete sigure de nefericire? Școala clasică nu și-a propus ca scop principal educația morală, ci una cognitivă. Ea nu s-a interesat decât în secundar de morală, căutând preponderent să dea elevilor o zestre de cunoaștere – umanistă, științifică, artistică. Cu toate acestea, solide lecții de etică se desprindeau implicit, la materii precum literatura română, istorie și religie.

Astăzi? Dorim ca școala să vireze dinspre cunoaștere spre educație civică (nu morală, doar civică). Societății nu îi pasă cu adevărat ca individul să fie fericit, sau înțelept, ci ca ea însăși să funcționeze, fără mari seisme civice. Că societatea nu dă doi bani pe fericirea individului sau pe dezvoltarea tânărului, o putem vedea de pildă dintr-un articol precum acesta. Citez din deschiderea acestui articol: ”Dacă copilul tău ar avea probleme cu dogurile sau cu alcoolul, nu vei avea nici o soluție de tratament. Nu există centre la stat sau la privat care să-l ajute. Este nedrept să dăm vina pe părinți pentru problemele de adicție ale copiilor lor. Majoritatea părinților fac tot ce pot, dar statul român nu face nimic, dar absolut nimic, pentru copiii si tinerii dependenți de droguri, spune Eugen Hriscu, psihiatru specializat în adicții.” Statul și societatea nu fac nimic nici pentru tinerii absorbiți de păcănele, nici pentru miile de fete care lucrează în videochat. Mesajul dominant în societate (de la reclame, până la discursuri oficiale) este acela de a-ți urma plăcerea, de a-ți face de cap până crăpi, dacă vrei, numai să ai grijă să nu ceri asistență și să nu te vaiți prea tare, cât să deranjezi.

Iar acum, cu educația sexuală, ne iluzionăm oare că școala va transmite vreun mesaj la responsabilitate? Că ne va avertiza asupra pericolelor bolilor venerice sau ale sarcinii la vârste mici? Să nu fim naivi, am avea același mesaj, ranforsat semnificativ de faptul că se transmite de la catedră: fă-ți de cap, urmează-ți plăcerea, nu te gândi la consecințe (decât la cele fizice). Acesta e mesajul dominant, chiar dacă programa acestei discipline ar anexa și unele sfaturi de igienă și prevenție medicală.

Dintre aceia favorabili noii (materii?) ideologii, majoritatea sunt bine intenționați și speră la o punere în temă responsabilă și, în bună măsură, biologist-medicală. Numai că toți recunosc că e greu să se predea ”bine”. Să încercăm a intra în miezul discuției, nu a rămâne la o depărtare confortabilă. Care să fie conținuturile? Ce să se predea efectiv? Cum să se predea? Care ați vrea să fie poziția ”speakerului”? De pildă, pro-viață sau pro-avort? Nu cumva discuția asta trebuie să rămână mai curând neutră în școală? Nu ține ea mai mult de jurisdicția familiei și a propriei conștiințe? Cutremurător lucru să dai vreodată un sfat greșit în problema aceasta. Psihologia ne spune că, indiferent dacă femeia are sau nu o conștiință religioasă, pentru ea avortul este o traumă. Pe acest delicat teren al conștiinței, școala trebuie să aibă mare grijă cum pășește.

Dar să presupunem că programa nici măcar nu ar implica atingerea acestui subiect, din moment ce ar recomanda mijloacele de protecție utile și pentru BTS. Atunci, revenim la discuția anterioară, a apelului la egoism și lipsă de responsabilitate. Poate fi prezentat actul sexual ca redus la dimensiunea sa anatomică, funcțională? Poate fi el decuplat de implicațiile sale psihologice? Dacă respectă măsurile de igienă, adolescenții pot înțelege că este în regulă să aibă oricâți parteneri și în orice cadru, înșirați ca mărgelele pe o ață de divertisment. Că putem face din ceilalți și din noi înșine doar instrumente de satisfacere a unor pulsiuni. Până când? Nedefinit sau până ce, uitându-ne în urmă, constatăm că am fost mereu eminamente singuri, chiar și în cuplu fiind (pentru că egoismul are această curioasă capacitate de a te izola de celălalt). Delicate chestiuni. Căsătorie? Parteneriat domestic? Vârstă de întemeiere a unei familii? Familie? Celibat? Nu sunt oare toate acestea niște întrebări la care ar trebui să răspundă fiecare individ în parte? Are o instituție (școala) dreptul să emită un discurs care poate veni în contradicție cu valorile individului și ale familiei?

Din nou, să nu fim naivi – societatea românească este îmbâcsită de sexualitate, prin imagine și discurs. Străinii care ne vizitează (deși vin din societăți foarte liberalizate) se declară adesea șocați de supraexpunerea publică la nuditate și sexualitate. În multe țări vestice, panourile de reclame sunt mult mai decente (și din rațiuni feministe), iar magazinele de profil sunt concentrate în anumite cartiere, nu presărate pretutindeni. La ora de educație sexuală, copiii noștri nu ar afla din școală ceva ce nu știu deja, ceva ce societatea nu le-a inoculat dinainte cu perseverență și perfidie, pe atâtea canale. Numai că școala este și trebuie să rămână un bastion, o insulă de frumos și normalitate. Ea nu trebuie să gireze, prin autoritatea sa, deriva din societate. De asemenea, școala nu trebuie să recompună la scară mai mică o societate bezmetică, ci între zidurile sale copiii trebuie să găsească repere și liman din iureșul ce îi înconjoară. Pentru că, în fond, școala ar trebui să își dorească același lucru pe care îl dorește familia însăși: fericirea copiilor.

Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0