OPINIE | Despre talente: confuzie valorică next level

Foto: ProTV/Profimedia

Sminteala axiologică tinde să atingă paroxismul în România. În cauză sunt, mai nou, un copil câștigător de 7 ani și un adolescent perdant, ales fie din lipsă de ceva mai bun, fie, mai probabil, din rațiuni ideologice să-și reprezinte țara la Eurovision, scrie jurnalistul Petre M. Iancu.

Cu primul se identifică, între mulți oameni normali, și abjecția pegrei naționalist-securiste edificate și perpetuate de nomenclatura și cleptocrația comunistă și post-comunistă.

Cu perdantul, un performer pe alocuri vesel, dar imprecis sexual, aparent sclifosit, înțolit fistichiu, care se schimonosește afișând uneori lejeritate, alteori un uriaș efort, extras penibil din adâncuri de rărunchi spre a emite un larg spectru de mesaje postmoderne, de la unele hippy, la neomarxista modă gay și transgender avansată de mișcarea woke, parcă n-ar vrea mai nimeni să aibă de-a face.

Amândoi par a fi produsele ambițiilor lor, sau ale părinților lor. Amândoi sunt și precipitatul tembeliziunilor românești. Întrucât criza de idei e mare, nu puțini pseudo-jurnaliști îi compară abundent și abuziv, ca și cum ar fi doar scamatori și saltimbanci trimiși să se expună, să adune spectatori, să facă și să se facă bani cu el. Dar ei sunt și oameni, pe care succesul și criticile îi vor marca profund, cât vor trăi. Theodor Andrei și Rareș Prisăcariu vor trage mult, în urma lor, tinicheaua maimuțărelilor pe care manipulatori mai vârstnici i-au pus să le exhibe pe scenă.

Și totuși, între ei pare a fi o diferență notabilă. Bărbățelul de șapte ani cu o memorie prodigioasă pare bine orientat și controlat. Copilul pare a cunoaște mai bine decât mulți adulți limba română, e alfabetizat, educat, știe să recite, pare dotat cu valori și a se bucura de o identitate clară.

În lumea postmodernă și în „România educată” și plagiată a lui Iohannis, Ciucă, Bode și compania, chiar nu e puțin lucru. Pe asemenea baze pare că se poate construi.

Dar Dumnezeu știe ce se va construi. Poate știu și unii psihiatri pricepuți. Văzându-l, nu mă pot împiedica să nu-i admir părinții. Dar nici să nu mă tem intens că este victima unui control sau autocontrol excesiv, pernicios, bolnăvicios, când ar trebui să iasă la aventuri cu Tom Sawyer și Huck Finn și să învețe să stăpânească viața, nu să fie instruit să strunească la perfecție dicția, evanghelia, patriotismul și manipularea spectatorului tv.

Poate că va reuși să-și croiască un drum cu sens, la capătul căruia să nu fie un handicapat anxios, obsesiv-compulsiv, misofob, incapabil de dragoste, impotent, solitar și izolat.

Dar nu Rareș e marea problemă. Ci gustul unui public dedat emoțiilor. Excedat de prevalenta dezorientare și confuzie ideologică și axiologică, sare să premieze în masă te miri ce. A premiat ceea ce i s-a părut a fi spectacolul autentic al aderenței la valori clare, tradiționale.

Or, sărind să-l ridice pe scut, oamenii au acționat, pe de o parte, instinctiv, pe bază de reflexe religioase și patriotice, ultragiate de o societate postmodernă dezaxată, parțial depravată, cleptocrată, cu elite făcute zob, în care nu se mai învață, care dă semne să nu mai dea, pe viitor, nici doi bani pe valorile creștine de la temelia civilizației europene și să se pervertească galopant.

Pe de alta, s-au disociat în bună măsură de precauția pe care ar trebui s-o stârnească un copil parcă excesiv dădăcit și tocilar, dând impresia că e ori genial, ori genial manipulat.

Smintiți de televiziuni de gang și seduși de pseudo-jurnaliști vânduți, sau prea puțin mobilați intelectual, mulți români aleg fie să-l denigreze pe nevinovatul copil, ca robot sau animal de turmă dresat, îndobitocit și îndoctrinat, fie să-l ridice în slăvi peste măsură, ca exponent a tot ce are neamul mai bun, mai sfânt, mai botoșănean, mai eminescian. Adecvarea? Justa măsură?

Au dispărut. Asta e problema. De ce nu are România o politică externă proprie? Țara pare invariabil victima zelului unora și a obsesiilor altora. Se duce încotro e trasă. Și e trasă de unii hăis, de alții cea. Pare la cheremul tuturor ideologiilor, influențelor și modelor străine care se ridică. Ale pretențiilor te miri căror capi, lideri și papi. Mereu cu ochii pe alții și cu capul aplecat spre căciula frământată în mâini, mulți români au tot clamat că nu-și vând țara, dar și-au delegat adesea interesele, și-au amanetat mai mereu viitorul și au transformat dezideratul unei politici externe proprii într-o utopie. Cere vestul corectitudine politică și activism LGTB? I se livrează.

Și anume, cu asupra de măsură. La TVR. unde se confundă scălâmbăiala cu relaxarea. Reclamă Rusia lui Putin aliniere ortodoxist-filetistă? Sar Mache și Lache și nu obosesc să i-o dea. La RTV.

Căci partidul e în toate. Reclamă ifosele intelectuale moftul echidistanței? Al „neutralității” cu orice preț? Aproape că nu prinzi picior de gânditor care să nu se ferească, precum necuratul de tămâie, să se angajeze împotriva unui criminal în masă ca Putin, de frică să nu fie etichetat drept doctrinar manipulator, înregimentat și rinocerizat ca „membru al Centralei de Propagandă”.

Dacă i-a scăpat totuși piciorul și, măcar după Irpin și Bucea, priveliștea gropilor comune l-au împins să ia atitudine, se va trezi cotat el (nu și dezinformatorii securisto-legionari) ca „agitator perfid”, care iscă zâzanie, incapabil de gândire autonomă, inapt de nuanțare și de evitare „a minciunii nobile”, un exemplar vrednic de plâns al castei „intelectualului trădător”, denunțată de Benda.

Ca și cum a dori restabilirea dreptății violate și a adevărului necesar reîntemeierii ei și a libertății ar fi o abdicare de la datoria intelectualului. O „trădare”. Sau ca și cum a denunța argumentat nihilismul, totalitarismul, militarismul, naționalismul, ura de clasă și de rasă, irationalismul, islamismul și alte „pasiuni politice” ar obliga la anemie, lipsă de păreri și leșin emoțional.

Dar ce să le ceri unor tineri filosofi care, pradă confuziei axiologice next level care caracterizează țărișoara, se cred raționali și suverani arbitri ai situației, l-au interiorizat pe Farfuridi și nu realizează că-l emulează: „Ne ducem, dar gândeşte-te, stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid… Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători. Salutare, salutare, stimabile!…”.

La urma urmei n-au avut nimic de cârtit când niște ex-comuniști, infractori, securiști, anteniști, putiniști și alte orduri de aceeași teapă sinistră s-au adunat să pună pe picioare un „club de presă”, a cărui utilitate publică se poate lesne imagina. Din interiorul lui, Cozmin Gușă a lansat un atac la adresa unei jurnaliste eminente, precum Iulia Stănoiu, autoarea unei investigații, potrivit căreia Sorin Roșca Stănescu, Cozmin Gușă, Adrian Severin și Ion Cristoiu „participă la o operațiune de manipulare a informațiilor și împart o infrastructură online care amplifică și propagă teorii ale conspirației și narațiuni ale Kremlinului”.

Și faptul că asemenea produse ale lipsei de gust, când nu sunt ale prostituției gazetărești, mai câștigă uneori bani mulți în România, ține nu doar de canaliile care-i folosesc pe prostituați și vanitoși la șantajat, la influențat, la dezinformat și semănat discordie, ci și de confuzia axiologică de care mercenarii presei profită și pe care o hrănesc din plin.

Ce ne lipsește? Nițică frică. Frica de Dumnezeu. Și niște școală și cultură serioasă.