Opinie DW: Recentrarea globului

Cine câștigă și cine pierde din ce s-a întâmplat marți în SUA? Și chiar s-a schimbat la Washington istoria, când premierul israelian, Beniamin Netanyahu, a semnat Acordul Abraham împreună cu președintele SUA și cu reprezentanții Bahreinului și Emiratelor?

Schimbări regionale de amploare

”Suntem aici ca să modificăm cursul istoriei”, a afirmat textual, la Casa Albă, președintele american, bucurându-se împreună cu liderii de la Ierusalim și ai celor două țări care au încheiat pacea cu statul evreu. În context, șeful statului american a evitat, de această dată, obișnuitele lui exagerări. De care n-a mai avut, la drept vorbind, nevoie.

La urma urmei, Trump a început să modifice acest curs al istoriei cu ani în urmă. Când a schimbat macazul raporturilor superputerii cu Teheranul. Și când l-a lăsat pe ginerele său, Jared Kushner, să reașeze plăcile tectonice ale tratativelor de pace din Orientul Apropiat și Mijlociu.

Urmând păcii Israelului cu Egiptul și Iordania, Acordul Abraham ar merita epitetul de istoric chiar și numai pentru că a înmormântat definitiv boicotul arab menit să-i ajute pe palestinieni să-și impună revendicările în Țara Sfântă. Boicot pe care înțelepciunea politică și morală convențională îl credea, eronat, imuabil și etern. Or, înțelegerea implică și aruncarea în aer a altor varii clișee legate de Pământul Făgăduinței și de orașul său al păcii, Ierusalim.

Una din aceste prejudecăți pretindea că mutarea, conform legii, a ambasadei americane la Ierusalim, un demers amânat din acest motiv de predecesorii lui Trump la Casa Albă timp de decenii, ar isca pasămite revolte, proteste și violențe în toate țările arabe și musulmane. Și că ar spori terorismul, fie el islamist sau nu, exportându-l în vest.

Acordul Abraham nu îngroapă doar această prejudecată. Distruge și alte idei, principii și concepții considerate multă vreme sacrosancte în gândirea politică privind Orientul Mijlociu.

Una din aceste prejudecăți i-a determinat pe politicienii occidentali să favorizeze împăciuitorismul în raporturile nu doar cu Rusia și China comunistă, ci și cu alte sângeroase tiranii cu mari ambiții, între care cea fundamentalistă, islamistă, a ayatolahilor iranieni.

Or, pe lângă intenționata cumetrie a lui Donald Trump, unul din nașii involuntari ai celor două păci israeliano-arabe încheiate marți la Washington, e, în mod cert, Iranul șiit. Ale cărui ambiții de putere nucleară, totalitară și globală a sfârșit prin a-i speria pe arabii suniți în așa un hal, încât nici turcii nu i-au mai putut calma. În frunte cu saudiții, arabii s-au refugiat, deci, în brațele SUA și la pieptul normalizării raporturilor cu o putere regională masiv amenințată, la rândul ei, de Iran și de aliații lui, între care Turcia și Frăția Musulmană, care domină la Ankara, în Qatar, sau la Tripoli.

Marii perdanți regionali

Cine sunt, prin urmare, marii perdanți și câștigători ai “dealului” negociat de Trump?

Acordul ar documenta ”un dezastru total al conducerii palestiniene”, afirma recent o observatoare de stânga, care conduce reprezentanța fundației ecologiste Heinrich Böll de la Ramallah. ”Nu doar că această conducere n-a reușit să împiedice acest acord, ci nici măcar n-a știut de el până de curând”, se lamenta recent, în context, Bettina Marx.

Jeluirile stângii europene în legătură cu soarta palestinienilor care și-au pierdut, prin încheierea noii înțelegeri arabo-israeliene, cel ”mai important atu” și cea mai ”puternică pârghie” în negocierile cu statul evreu sunt doar parțial îndreptățite.

Realitatea e că palestinienii s-au autoexpus dezastrului. Au mizat decenii la rând pe imobilism, șantaj, revendicări maximaliste și alianțe cu cei mai toxici parteneri posibili, de la Moscova la Teheran și de la Beijing la Ankara. Când n-au obținut ce-au vrut, s-au lăsat cu plăcere ademeniți de dictatori și încurajați de părelnici ”prieteni” împăciuitoriști să opteze pentru ”rezistență”, în fapt pentru violență, fundamentalism, extremism și terorism.

Acordul Abraham le demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că liderii lor s-au înșelat grav, de vreme ce, între timp, nu doar că extremismul n-a obținut sperata distrugere a statului evreu, ci și-a văzut dușmanul istoric, Israelul, întărindu-se decisiv. În fața acestui colosal eșec, liderul palestinian Mahmud Abbas va continua o vreme să refuze să admită realitatea, reiterând vechile mantre. De pildă, că ”nu va fi pace până ce nu li se va da palestinienilor un stat propriu, cu Ierusalimul răsăritean în chip de capitală”. Or, realitățile sfârșesc prin a bate orice orbire ideologică.

Câștigătorii globali

Între marii ganianți ai acordului nu sunt doar arabii din Golf și statul evreu, care, cu petrodolarii emiratelor și cu tehnologia israeliană, vor putea de acum încolo să demareze cooperări cu impact major, diversificându-le puternic economiile. Profită pe moment de Acordul Abraham palestinienii, de vreme ce Israelul, concesie făcută Emiratelor, nu va anexa anumite teritorii de pe malul apusean al Iordanului. Apoi industriile militare americană și israeliană, ca și cauza apărării Golfului de pericolul iranian.

Învinge însă, la rigoare, și democrația, de vreme ce statul evreu continuă să fie singura țară realmente democratică din regiune.

Între câștigătorii demersului arabo-israelian de a bate palma în răspăr cu opoziția virulentă a Turciei și Iranului, cu adversitatea abia mascată a Rusiei și Chinei și cu scepticismul pronunțat, dar parțial mascat al europenilor, sunt mult vituperații și demonizații lideri de dreapta, american și israelian. Pare cât se poate de clar acum că, spre deosebire de predecesorul său de stânga, Obama (care l-a luat în temeiul unor deșarte speranțe de viitor), actualul șef al statului american chiar merită Premiul Nobel pentru Pace pentru care s-a văzut recent propus.

Marii înfrânți

Pierd, în schimb, Moscova și Beijingul. După ce și-a văzut relațiile speciale cu Germania pe cale de a se face țăndări de intoxicarea cu Noviciok a lui Navalnîi și de refuzul de a lămuri această tentativă de asasinat, refuz care confirmă suspiciunile planând asupra lui Putin, Kremlinul a greșit iar.

În loc să susțină acordul, plasându-se politic de partea realității, iar moral, de partea bună a istoriei, ministerul rus de externe a difuzat o declarație prea puțin credibilă, potrivit căreia ”stabilitatea în Orientul Mijlociu” ar depinde chipurile de rezolvarea ”chestiei palestiniene”.

Or, dacă demonstrează ceva, înțelegerea cu EAU și Bahrein, căreia i-ar putea urma altele, cu Arabia Saudită și alte țări din regiune, probează tocmai faptul că pacea în regiune nu depinde defel de OEP, de Hamas, de palestinieni, și cu atât mai puțin de iranieni, turci, ruși, ori chinezi. Ci, spus simplu, de americani. Care-și dovedesc capacitatea de a acționa sub Trump ca o veritabilă superputere chiar și în urma inepției politice externe trumpiste, care e îndeplinirea promisiunii electorale republicane de retragere a militarilor americani dislocați în Orientul Mijlociu.

În fine, de pe urma recentrării globului pierd rău ”sistemul nostru jurnalistic monopartid”, apusean, spre a-l relua pe ziaristul american Jacob Siegel, corectitudinea politică și, nu în ultimul rând, Europa. Care, ”dependentă de armonie”, spre a folosi expresia fostului ambasador german la Moscova, și-a plasat mai toate ouăle politice externe în coșul împăciuitorist, pro-iranian și pro-palestinian. Bătrânul Continent, care sub conducerea Angelei Merkel a înregistrat în ultimii cinci ani masive eșecuri, între care și Brexitul și polarizarea internă a Europei, și le vede acum sparte de mult disprețuiții și perpetuu osândiții Trump și Netanyahu și de beneficiile politicilor lor dure, de maximă presiune. Ieșirea ei din diplomaticul con de umbră va presupune recalibrarea din temelii a politicilor externe europene și a relațiilor transatlantice.