Unii stau în continuare lipiți de ecranele pe care se scurg știri despre războiul din Ucraina la fel ca în prima zi. Alții s-au plictisit de mult și a
Unii stau în continuare lipiți de ecranele pe care se scurg știri despre războiul din Ucraina la fel ca în prima zi. Alții s-au plictisit de mult și au schimbat canalul sau chiar au închis „televizorul”. În mare, din păcate, mult din felul în care reacționăm depinde de felul în care, mediatic, suntem manipulați emoțional și intelectual.
Însă dincolo de acest vals trist al informării condiționate, realitatea rămâne tragică. În câteva zile marcăm șapte luni scurse de când invazia rusească a împins Ucraina în haos, distrugere, disperare. Orașe distruse, infrastructură dezafectată, mii de morți, milioane de refugiați. Toate acestea, victime colaterale ale delirului de putere și ale ambițiilor criminale. Pentru că, așa cum ne-am obișnuit, de la înălțimea unui jilț prezidențial, suferința oamenilor e o piedică mult prea mică în calea realizării planurilor mărețe ale dictatorilor.
De ce contează toate astea, chiar și pentru cei care au mai încetat să urmărească? Tocmai pentru că acum, când s-a instalat frustrarea, oboseala și tracasarea, tocmai în aceste momente e nevoie mai mare de empatia și sprijinul nostru. Numărul refugiaților, interni și externi, ai războiului din Ucraina se apropie de 13 milioane! (conform UNHCR) Doar că, în timp ce numărul acestora crește pe zi ce trece (aproape cât populația totală a Slovaciei și Ungariei la un loc), dorința de a oferi sprijin e în scădere. Dacă încă din vară campaniile umanitare se răriseră, acum, când frigul s-a lăsat peste regiune și criza energetică și alimentară afectează mai toată Europa, nevoile umanitare sunt nu doar din ce în ce mai mari, ci și tot mai greu de acoperit. Și, dincolo de victoriile de pe front, de promisiunile de ajutor militar, nevoia oamenilor de rând, a milioanelor de refugiați ucraineni rămâne enormă.
Ce voiam să vă spun e, de fapt, că suferința unui popor, indiferent care e el, nu se măsoară în știri rulate și în intervenții indignate. Da, acelea influențează și, uneori, ajută. Însă, când atât de mulți dintre noi am ajuns să oferim compasiune doar ca reflex la incitarea mediatică, riscăm să ne deconectăm de realitatea mult mai tragică și să îi lăsăm pe alții să ne controleze emoțiile. Există în continuare suficienți oameni care se implică. Și o fac de multe ori departe de lumina reflectoarelor. Sunt alții care, în continuare, încearcă să conștientizeze și să invite la implicare. Însă majoritatea celor care au făcut aceste gesturi umanitare din inimă, pentru că le pasă, nu pentru atenție și vizualizări, o fac în continuare cu credincioșie. Sunt sigur că îi puteți identifica în jurul vostru și, în măsura în care mai puteți, mai oferiți prin generozitatea voastră o fărâmă de speranță milioanelor de refugiați ai acestui război tragic.
Empatia, compasiunea și generozitatea noastră trebuie să rămână un răspuns la nevoia disperată a unui popor, nu un reflex prin care ne simțim mai buni, pentru o vreme, pentru că am valsat și noi împreună cu valul de steaguri fluturate digital.
P.S. L-am întrebat pe un prieten care gestionează o mare campanie de strângere de fonduri pentru Ucraina care e situația. Fără a intra în detalii, mi-a spus că donațiile au scăzut la sub o treime față de primăvară. Același gen de trend negativ îl găsești și pe alte canale de informare cu privire la acest subiect. Nici nu știi ce să faci. Să te bucuri că măcar au donat oamenii la început sau să te temi că, în curând, mai nimeni nu o să mai doneze?
COMMENTS