OPINIE | NATO și UE – ieri și astăzi. Mijloace de a ne asigura libertatea, prosperitatea și securitatea

Pe vremea războiului rece, pe teritoriul Europei funcționau doua alianțe militare, opuse una alteia: NATO (țările occidentale, cu regimuri politice democratice și economii capitaliste) și Tratatul de la Varșovia (format din țările din Europa de Est, sateliți ai URSS, cu regimuri dictatoriale aliniate Moscovei și economie de comandă), scrie Gabriel Purcăruș, comentator politic și autor, pe pagina sa de Facebook.

Fiecare alianță avea scopuri specifice – NATO urma să asigure membrilor protecție în cazul unui atac din partea unor terțe state, în timp ce Tratatul de la Varșovia să protejeze…”regimurile socialiste” în caz de atac din partea…oricui.

Până la dizolvarea alianței de la Varșovia, nici un stat NATO nu a atacat vreun stat din cealaltă alianță, și nici invers.

În schimb, armatele “frățești” ale tratatului de la Varșovia au invadat state ale tratatului atunci când populația locală sau guvernul local manifesta tendința de a ieși din îmbrățișarea “frățească” (vezi Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968), sau au impus regimuri militare in Polonia 1980.

Paradoxal în țările aflate sub influența Moscovei armele erau mai degrabă îndreptate spre interior…iar tratatul proteja nu țările sau popoarele respective, ci regimurile comuniste pro-sovietice.

O altă diferență fundamentală dintre cele doua alianțe consta în modul de înființare și extindere. NATO s-a format prin aderarea voluntară si treptata a statelor democratice (asta explică de ce țări precum Suedia, Finlanda nu au aderat până recent), iar Austria si Elveția nu au făcut-o nici pana azi, în timp ce în alianța dominată de ruși “admiterea” era cam obligatorie – țările ocupate de sovietici după 1945 au intrat vrând nevrând și la “tratat”.

În anii de după 1990, după desființarea Tratatului de la Varșovia, odată cu trecerea la democrație și economie liberă, țările est-europene au manifestat dorința de a intra în NATO tocmai pentru a evita ca pe viitor să reintre sub dominația rusească.

NIMENI nu le-a obligat la nimic, iar preocuparea acestor state pentru securitate a fost înțeleasă (chiar dacă neacceptată) chiar și de Boris Elțin, fostul președinte al Rusiei (vedeți scrisoarea din 1993 către Bill Clinton).

Înainte de UE, România a fost membră (tot forțat) la CAER, o organizație economică condusă de ruși, care repartiza fiecărui stat socialist sarcini de dezvoltare precise. Nici pomeneală de “independență” economica, câtă vreme Moscova dicta ce și cine să facă.

Ceaușescu a încercat o ieșire din sfera de influență sovietică și o apropiere de Vest, care însă nu a reușit (Vestul îi cerea reforme democratice și respectarea drepturilor omului), apoi a încercat să obțină un soi de independență economică (înțeleasă de el ca o izolare), care a eșuat, pentru că România nu mai ținea pasul cu tehnologiile ce se dezvoltau rapid în Vest, iar economia locală era condusă de birocrați care nu înțelegeau mai nimic din ce petrece în lume.

După revoluție, Iliescu a încercat inițial să țină România în sfera sovietică, dar cum Rusia post comunistă avea ea însăși probleme interne uriașe, a admis în cele din urmă că numai aderarea la alte structuri (NATO, UE) poate menține România pe linia de plutire. Polonia, Ungaria și Cehia au mers de la început către Vest și au avut cel puțin 10 ani de avans în dezvoltare față de România și Bulgaria.

Intrarea în UE și NATO a venit la pachet cu baze americane în țară, dar și cu investiții masive în infrastructură, precum și cu posibilitatea ca românii să facă afaceri și să lucreze în orice alt stat membru.

UE, pornit inițial ca un acord economic de liber schimb între țările dezvoltate din Vest (beneficiare la rândul lor de planul Marshall) a permis la început Spaniei și Portugaliei ieșirea din sărăcie după dictaturile lui Franco și Salazar, iar apoi a permis și altor state din Est să își modernizeze economia.

De asemenea, cooperarea economică europeană a fost factorul cheie care a evitat războaiele pe continent. E suficient să privim cât de multe și dese conflicte militare au avut loc pe teritoriul european înainte de această “invenție” numită UE.

E adevărat, între timp, UE s-a dezvoltat într-un supra-stat și a intrat pe mâna unor elite progresisto-globaliste, care au tratat unele țări membre cu aroganță, însă această situație este temporară, și după cum se vede, tot mai multe state membre aleg guverne care își doresc revenirea UE la proiectul inițial (și nu la desființarea ei).

Polonia și Italia de astăzi sunt țările care exemplifică perfect europenismul de bun simț – ele cer o separare clară a competențelor între UE și țările membre, nicidecum o subordonare a țărilor membre față de UE în TOATE aspectele.

De asemenea, e bine să ne amintim că nici UE, nici NATO nu sunt scopuri în sine, ci mijloace de a ne asigura libertatea, prosperitatea și securitatea. Depinde de noi cum ne folosim de ele. Depinde de clasa politică românească cum apără interesele cetățenilor, și cât de conștienți sunt de faptul că și noi avem nevoie de alții, așa cum și alții au nevoie de noi.

Proiectul UE nu este așadar reglat definitiv. E “work în progress”, deci e supus amendamentelor și perfecționărilor, care uneori sunt dureroase. Este însă de preferat să participăm la ajustarea acestui proiect decât să ne trezim din nou în izolare sau în vreun conflict armat, așa cum din păcate nici Europa, nici România nu au dus lipsă în ultima mie de ani.