OPINIE | Studenții ignoranți care cer “Intifada” habar nu au câți oameni nevinovați au murit din cauza asta

„Acest articol este pentru idioți”, scrie Douglas Murray, autor și comentator politic conservator britanic, pentru The New York Post. Murray se exprimă constant în media socială și tradițională pe teme precum „progresismul”, antisemitismul și războiul Israelului împotriva organizației teroriste Hamas.

Murray continuă: Acest articol este pentru studenții care se joacă de-a teroriștii în campusurile din orașul nostru. Automatele a căror nouă uniformă radical-chic este un keffiyeh arab.

Mai exact celor care au decis să scandeze “Intifada” și să afișeze un banner imens pe partea laterală a sălii Hamilton Hall de la Universitatea Columbia.

“Intifada”, spunea bannerul, cu litere uriașe, în timp ce mulțimea de dedesubt striga aprobare.

Cei mai mulți dintre acești studenți nu erau născuți când palestinienii au avut ultima “Intifada”.

Citește și Protestele din campusurile americane, conduse de grupuri care susțin teroriștii Hamas

Astfel, deși tinerețea și ignoranța nu sunt o scuză reală, poate că pot să-i educ pe acești studenți cu privire la ceea ce cer de fapt.

Îi invit să „facă munca” de a înțelege ce înseamnă când oamenii fac apel la “Intifada” și ce înseamnă de fapt.

În iunie 2001, Intifada pe care clerici și politicieni palestinieni au cerut-o era în plină desfășurare. În fiecare zi, israelienii care se urcau în autobuze trebuiau să se uite în jur în caz că unul dintre ceilalți pasageri purta o vestă sinucigașă și era pe cale să transforme vehiculul într-un mormânt.

Pe 1 iunie, tinerii din Tel Aviv se bucurau de o frumoasă seară de vară. Mulți dintre ei se învârteau în jurul unui club de noapte asemănător celor la care studenții de la Columbia merg în weekend. Dar acesta era mai frumos amplasat, fiind situat pe malul mării din oraș.

Clubul Delfinariu era plin în acea seară. Afară erau mulțimi de tineri care sperau să intre.

Teroristul Hamas a detonat bomba în mijlocul cozii de femei tinere care sperau să intre în club. A ucis 21 de tineri. 16 dintre victime erau adolescenți. Nici măcar nu erau încă de vârsta facultății. Cea mai tânără dintre ele era Maria Tagilchev, în vârstă de 14 ani.

Multe dintre victime erau copii ai unor părinți care emigraseră în Israel din Uniunea Sovietică. Părinții lor au fugit de un regim totalitar doar pentru a-și pierde copiii din cauza terorismului în Tel Aviv. Martorii oculari au descris membrele tinerelor zăcând împrăștiate pe drum.

Unele dintre cadavre zăceau în grămezi. Asta înseamnă Intifada.

Citește și VIDEO | Poliția intervine în forță la protestele antisemite din statul Georgia

Dar poate că studenților de la Columbia nu le pasă de cei 21 de oameni care nu s-au maturizat niciodată. Poate că ei cred, la fel ca liderul protestului din Columbia, Khymani James (pronume el/ea/ei), că nu contează.

După cum a declarat recent, “Sioniștii nu merită să trăiască. Mă simt foarte confortabil, foarte confortabil, cerând ca acești oameni să moară”.

Ei bine, poate că studenților de la Columbia le pasă de viețile americanilor?

În acest caz, ar trebui să știe numele lui Benjamin Blutstein, 25 de ani, din Harrisburg, Pennsylvania; Marla Bennett, 24 de ani, din San Diego; și David Gritz, 24 de ani, din Massachusetts.

Ei se aflau printre cei cinci studenți americani uciși, dintre cei nouă în total, când Hamas a atacat cafeneaua Universității Ebraice din Ierusalim la 31 iulie 2002.

Studenții se bucurau de o pauză de prânz în cafeneaua aglomerată a Centrului studențesc internațional Frank Sinatra când Hamas a detonat bomba. În minutele care au urmat, elevii muribunzi și cei 85 care erau grav răniți au ieșit în mod șovăielnic din cantină. Mulți și-au pierdut membrele și chiar și cei care erau în viață aveau pe corpuri urme de arsuri din care nu-și vor reveni niciodată.

Asta este Intifada.

Dar poate că nici studenților de la Columbia și din alte campusuri din America nu le pasă de acești studenți. În timp ce se îmbracă în echipamentul lor de terorist palestinian, poate că se gândesc doar: “Ei bine, nu contează. La urma urmei, sunt evrei. Ce căutau ei la o universitate ebraică, oricum? Orice este nevoie. Prin orice mijloace necesare”.

Ca să citez doar câteva dintre sloganurile pe care le auziți acum în campusurile acestei națiuni.

Ei bine, o să mai dau un exemplu.

Poate că studenții care fac apel la Intifada ar trebui să cunoască numele lui George Khoury, în vârstă de 20 de ani.

George era student la Universitatea Ebraică din Ierusalim și era arab. Probabil că studenții de la Columbia nu știu că așa ceva este posibil. La urma urmei, “Apartheid. Apartheid”, nu?

Ei bine, George Khoury era student. Era, de asemenea, membru al unei importante familii arabe. Pe 19 martie 2004, a ieșit la jogging în Ierusalim. Membrii Brigăzii Martirilor Al-Aqsa au crezut că Khoury este evreu.

Și l-au împușcat. Desigur.

Mai exact, l-au împușcat în stomac, în gât și în cap. Doar ca să fie siguri.

Tatăl distrus al lui George a calificat crima drept “barbară”. “Terorismul”, a spus el, “este orb”.

Într-adevăr. Dar “ura” este și mai orbitoare.

Săptămâna trecută, unul dintre protestatarii de la Columbia s-a făcut celebru cerând ca universitatea să lase să intre ceea ce a numit “ajutor umanitar”. A fost interesant să o urmăresc pe Johannah King-Slutzky în spectacolul ei.

Este doctorandă la Columbia la engleză și “literatură comparată”. Probabil că lumea s-ar putea lipsi de subiectul doctoratului ei.

Potrivit unei pagini de internet a Universității Columbia, care în prezent a fost ștearsă, cercetarea ei se referă la „teoriile imaginației și ale poeziei, interpretate prin prisma unei lentile marxiste, pentru a actualiza și a propune o alternativă la criticile ideologice istoriciste ale imaginației romantice”.

Mă îndoiesc că până și King-Slutzky știe de fapt ce înseamnă toate acestea. Dar ea nu trebuie să-și facă griji. King-Slutzky nu trebuie să își facă griji pentru nimic.

Poate să ocupe o clădire universitară, să ia parte la o mișcare de protest rasistă, să facă apel la “Intifada” și să ceară ca adulții să o hrănească și să o adape în timp ce face acest lucru.

Cer Intifada, apoi cer apă. Un spectacol frumos.

Intersecția perfectă între îndreptățire și malefic.

Dar ceea ce mă interesează la King-Slutzky este că are 33 de ani. Gândiți-vă la cât de deraiată trebuie să fie viața ta pentru a încerca să folosești lentile marxiste pentru a oferi „o alternativă la criticile ideologice istoriciste ale imaginației romantice” la o asemenea vârstă.

Dar ce o așteaptă în viitor? Nu prea multe. Chestia este că ea este cea norocoasă. Incredibil de norocoasă. La fel ca toți ceilalți studenți care fac apel la Intifada în campusurile americane, King-Slutzky a avut șansa de a se maturiza. Într-o oarecare măsură.

Nu era un drept pe care Maria îl avea. Sau Benjamin, Marla, David sau George. Sau mulți alții.

Dacă studenții de la Columbia nu știau la ce se referă atunci când au apelat la “Intifada”, poate că acum știu.

Tribuna.US