Pitorească reședință domnească și apoi regală, născută dintr-o mănăstire ridicată în mijlocul Codrilor Cotrocenilor, Palatul Cotroceni este unul dintre locurile din București în care istoria României poate fi urmărită aproape fără întrerupere timp de mai bine de trei secole. Domnitori, regi, regine, pionieri ai regimului comunist și, în cele din urmă, președinți ai României au lăsat fiecare câte o urmă în povestea acestui loc.
Astăzi, Palatul Cotroceni este sediul Administrației Prezidențiale și reședința oficială a președintelui României, iar latura istorică a ansamblului găzduiește Muzeul Național Cotroceni. Complexul se află în sectorul 6 al Capitalei, pe Bulevardul Geniului nr. 1–3. Statutul de sediu al Administrației Prezidențiale este prevăzut și de legislația românească.
Din mijlocul Codrilor Cotrocenilor
Povestea Cotrocenilor începe cu mult înaintea palatului pe care îl vedem astăzi. La sfârșitul secolului al XVII-lea, zona se afla la marginea Bucureștiului, într-un peisaj dominat de păduri și de malurile Dâmboviței.
Domnitorul Șerban Cantacuzino (1678–1688), proprietar al moșiei Cotroceni, a hotărât să ridice aici un important ansamblu mănăstiresc. Între 1679 și 1681 au fost construite biserica „Adormirea Maicii Domnului”, casele egumenești, chiliile călugărilor și casele domnești. Ansamblul a fost amplasat într-o zonă împădurită, iar noua ctitorie a devenit una dintre importantele fundații religioase și domnești ale epocii.
Biserica mănăstirii, concepută într-o arhitectură influențată de tradiția epocii lui Șerban Cantacuzino, și palatul domnesc au dat locului o importanță care avea să crească de-a lungul secolelor.
Casele domnești erau construite pe trei niveluri – pivniță, parter și etaj – și cuprindeau șaisprezece încăperi. Ele aveau să fie folosite de mai mulți domnitori și să rămână nucleul rezidențial al ansamblului pentru o perioadă îndelungată.
Cotroceni, martor al marilor tulburări politice
Importanța Cotrocenilor nu a fost doar rezidențială. Locul a intrat de mai multe ori în istoria politică a țării.
În 1821, Tudor Vladimirescu și-a așezat tabăra la Cotroceni, iar zona a devenit unul dintre centrele mișcării revoluționare. Câțiva ani mai târziu, în timpul revoluției de la 1848, Cotroceniul a fost din nou implicat în evenimentele care au zguduit Țara Românească. Aici a fost citită proclamația Înaltei Porți prin care mișcarea revoluționară era condamnată, iar mai mulți revoluționari și notabili ai Capitalei au fost arestați și încarcerați.
Astfel, înainte de a deveni reședință regală, Cotroceniul era deja un loc în care se intersectau puterea politică, viața religioasă și marile schimbări ale societății românești.
De la reședință domnească la palat modern
În secolul al XIX-lea, vechile case domnești au trecut prin mai multe transformări. Domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei (1849–1853 și 1854–1856) a dispus, în 1852, refacerea și modernizarea palatului, după planurile arhitectului Anton Heft. Pentru legătura cu orașul a fost amenajat și un nou drum, care a modificat configurația domeniului Cotroceni.
În timpul lui Alexandru Ioan Cuza, vechea reședință a fost din nou modernizată. Cotroceniul a devenit astfel un spațiu reprezentativ pentru noul stat român, aflat într-un proces accelerat de modernizare și de apropiere de modelele occidentale.
O etapă decisivă începe însă în 1866, odată cu venirea pe tron a lui Carol I. La 10 iunie 1866, vechile case domnești de la Cotroceni i-au fost oferite ca reședință de vară. Carol I le-a folosit timp de aproximativ două decenii.
În 1888, Cotroceniul a devenit reședința principilor moștenitori Ferdinand și Maria. De numele lor avea să fie legată transformarea radicală a vechii reședințe și apariția palatului pe care îl asociem astăzi cu imaginea Cotrocenilor.
Palatul lui Ferdinand și Maria
În 1893 a început construirea noului palat princiar, destinat principelui moștenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. Proiectul i-a aparținut arhitectului francez Paul Gottereau, iar construcția a fost finalizată în 1895.
Noua clădire reflecta gustul epocii pentru fast, monumentalitate și diversitate stilistică. Cotroceniul nu avea să fie însă un palat dominat de un singur stil. Dimpotrivă, interioarele sale au devenit, în timp, un adevărat catalog al gusturilor artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Dacă la Castelul Peleș lemnul sculptat și marchetăria domină multe dintre spațiile reprezentative, la Cotroceni varietatea este cuvântul-cheie. Eclectismul, neobarocul, neorenașterea, Art Nouveau-ul și mai târziu stilul neoromânesc au coexistat în aceeași reședință.
O parte importantă a acestei transformări s-a datorat prințesei Maria, viitoarea regină Maria. Pasionată de artă și decorare interioară, ea nu s-a mulțumit să locuiască într-un palat proiectat de arhitecți: a dorit să-i imprime personalitate.
Între 1900 și 1910 și, ulterior, între 1913 și 1915, au fost realizate numeroase transformări și amenajări. Salonul de Aur, Salonul Verde, Dormitorul de Argint, Salonul Norvegian și Salonul de pictură și pirogravură au primit forme și decorații care reflectau gustul și personalitatea Mariei.
Rezultatul era neobișnuit pentru o reședință princiară: încăperile nu trebuiau neapărat să semene între ele. Fiecare putea avea propria atmosferă, propriul vocabular decorativ și propria poveste.
Amprenta reginei Maria
După Marea Unire, regina Maria a continuat să transforme Cotroceniul. Pentru amenajările în stil neoromânesc a apelat la arhitectul Grigore Cerchez, unul dintre reprezentanții importanți ai acestui curent.
Între 1915 și 1926, Cerchez a realizat ample lucrări de extindere și remodelare, în special în aripa nordică. A rezultat ceea ce avea să fie cunoscut drept „spațiul Cerchez”, care cuprindea, între altele, Sufrageria oficială și Marele Salon de recepții, cunoscut și sub numele de Salonul Alb.
Cotroceniul devenea astfel o combinație spectaculoasă între tradiția românească și modelele artistice europene ale vremii. Gustul reginei Maria pentru decor, culoare și combinații neobișnuite a lăsat asupra palatului o amprentă care poate fi recunoscută și astăzi.
Dar Cotroceniul nu era doar un spațiu al vieții mondene și al artei. În încăperile sale s-au luat și decizii cu consecințe istorice.
La 14 august 1916, în vechea sufragerie a palatului, Consiliul de Coroană a hotărât intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei. Era una dintre cele mai importante decizii politice luate în România în timpul domniei lui Ferdinand.
Câțiva ani mai târziu, în 1918, la București a fost semnată Pacea cu Puterile Centrale. Astfel, aceeași reședință care fusese martora entuziasmului intrării în război a devenit și decorul uneia dintre cele mai grele perioade ale istoriei României.
De la palat regal la Palatul Pionierilor
După instaurarea regimului comunist, destinul Cotroceniului s-a schimbat radical. Începând din perioada postbelică, vechea reședință regală a fost transformată în Palatul Pionierilor, iar legătura cu familia regală a fost ruptă.
Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat grav ansamblul. Au urmat lucrări de consolidare și restaurare care s-au desfășurat pe parcursul mai multor ani, sub coordonarea arhitectului Nicolae Vlădescu. În această perioadă, ansamblul a suferit și transformări importante, inclusiv prin construirea unei noi aripi.
Una dintre cele mai dramatice intervenții asupra patrimoniului de la Cotroceni s-a produs în 1984, când biserica mănăstirii ctitorite de Șerban Cantacuzino a fost demolată din ordinul regimului Ceaușescu. Dispariția ei a însemnat pierderea unei piese esențiale din ansamblul originar de la sfârșitul secolului al XVII-lea.
După 1989: palatul revine în centrul vieții publice
Revoluția din decembrie 1989 a schimbat din nou destinul Cotroceniului.
Palatul a devenit sediul Administrației Prezidențiale, iar partea istorică a complexului a început să fie valorificată ca patrimoniu cultural. În 1991, spațiile istorice au fost deschise publicului sub forma Muzeului Național Cotroceni.
Astfel, Cotroceniul a ajuns să îndeplinească simultan două funcții aparent foarte diferite: este, pe de o parte, centrul instituțional al Președinției României, iar pe de altă parte, un muzeu în care vizitatorii pot descoperi urmele vechii reședințe domnești și regale.
În timp, patrimoniul muzeal a fost completat prin lucrări de restaurare și recuperare. Biserica Cotroceni a fost refăcută și reinclusă în circuitul muzeal în 2009, oferind vizitatorilor posibilitatea de a înțelege mai bine legătura dintre actualul palat și ctitoria lui Șerban Cantacuzino.
Dorin Nădrău
Tribuna.US
Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ
COMMENTS