Poate reînvia Conservatorismul britanic?

Poate că inflația nu este tranzitorie, dar poziția de lider al Marii Britanii cu siguranță este. Pentru a treia oară în decursul a șase ani, Marea Britanie are un nou prim-ministru.

Un ritm de rotație pe care britanicii cu nasul pe sus îl caracterizau odinioară cu dispreț ca reflectând instabilitatea de tip balcanic a devenit acum ceva obișnuit pentru guvernului Majestății Sale, analizează Gerard Baker pentru WSJ.

Margaret Thatcher a reușit să țină frâiele puterii mai mult de 11 ani; Tony Blair a rezistat un deceniu. Nici unul dintre ei nu a fost vreodată respins de poporul britanic prin acel act ciudat al democrației populare cunoscut sub numele de alegeri generale.

Amândoi au câștigat de trei ori cu o majoritate zdrobitoare și au fost eliminați apoi din pricina nerăbdării și ambiției colegilor parlamentari care, în marea lor înțelepciune, i-au înlăturat la jumătatea mandatului și i-au înlocuit cu niște nulități ce – mai devreme sau mai târziu – au fost respinși la urne.

Se va dovedi oare benefică cea mai recentă mișcare politică? După ce l-au demis pe Boris Johnson la începutul verii pe motivul comportamentului său dezordonat, membrii conservatori ai Parlamentului speră că o schimbare la vârf îi va ajuta să traverseze una dintre cele mai dificile perioade cu care s-a confruntat vreodată un lider britanic.

Femeia (da, partidul presupușilor bigoți patriarhali a mai ales încă una) care s-a prezentat recent la Castelul Balmoral din Scoția pentru a fi numită în funcția de prim-ministru de regina Elisabeta este Liz Truss, fost ministru de externe.

După o lungă sesiune de calificare în care parlamentarii au eliminat mai mulți candidați, Truss l-a învins pe rivalul său, fostul cancelar al Trezoreriei, Rishi Sunak, în turul de scrutin realizat în rândul celor 150.000 de membri ai partidului.

Truss a câștigat din două motive principale, unul care nu va avea mare importanță pe termen lung și altul care va determina probabil succesul nu numai al său personal ca lider, ci și al Marii Britanii post-Brexit.

Primul motiv a fost resentimentul latent în rândul conservatorilor de rând față de înlăturarea lui Johnson. Personajul cu părul ciufulit a fost întotdeauna agreat mai degrabă de activiști decât de colegii săi din Parlament.

Parțial, Sunak a fost cel care a grăbit lovitura de stat de la palat. Când luminile casei s-au aprins, fostul acolit trădător stătea acolo, cu sângele încă cald pe briceagul său. Pe când Truss și-a menținut cu viclenie imaginea loială. Sau cel puțin nu era implicată în poveste.

Johnson, un oportunist sublim, a lăsat să se înțeleagă că ar putea rămâne pe scena politică, dar în Marea Britanie nu există o a doua șansă pentru liderii de partid înlăturați, iar fostul jurnalist va găsi cu siguranță poziții mai potrivite pentru stilul său colorat.

Citește și Ascensiunea și căderea lui Boris Johnson

Al doilea motiv – și cel mai important – este frustrarea din rândul conservatorilor că partidul și-a pierdut direcția în cei 12 ani la putere. Asta nu înseamnă că nu există nicio diferență între Partidul Conservator și opoziție.

Dacă laburiștii lui Jeremy Corbyn ar fi câștigat în 2019, Marea Britanie ar fi fost deja pe drumul spre socialismul de tip sovietic. Dar în ultimii ani, conservatorii au fost acaparați de valul progresist care cucerește implacabil peisajul Occidentului.

Johnson merită credit pentru că a tăiat nodul gordian prin Brexit, dar trăsăturile definitorii ale ultimilor trei lideri – deșertăciunea PR-ului viclean al lui David Cameron, inutilitatea gentilă a Theresei May și amoralitatea pirotehnică a lui Johnson – nu s-au dovedit a fi pe măsura fălcilor vorace ale ortodoxiei ideologice moderne.

Ridicând la statut de zeu sectorul public în continuă expansiune și ajutoarele de stat, ei au crescut impozitele pe venit la cel mai ridicat nivel din ultimii 70 de ani.

Au subscris cu entuziasm la extremismul climatic, impunând reglementări punitive asupra companiilor. S-au dovedit facilitatori de încredere ai revoluției woke în cultură, artă și știință.

Au impus fără probleme lockdown-uri și mandate Covid extrem de restrictive.

Truss și-a bazat campania pe repudierea tuturor acestor lucruri. În timp ce Sunak a avertizat cu privire la fragilitatea fiscală, ea a promis reduceri mari de taxe, spunând că preferă creșterea economică în locul redistribuirii.

A vorbit despre susținerea producției de energie. A jurat să nu mai impună niciodată lockdown-uri. A criticat cu entuziasm hegemonia culturală progresistă a mass-mediei și a mediului academic.

Poate să se țină de cuvânt? Îndoielile persistă cu privire la persoana sa. Ea însăși este un fel de cameleon – o democrat-liberală pacifistă la începutul vieții adulte, care a votat în 2016 pentru a rămâne în Uniunea Europeană, dar care acum vorbește ca o progenitură idealizată a lui Ronald Reagan și Thatcher și se declară, la fel ca Boudica, o naționalistă britanică ferventă.

Dar apropiații ei insistă că ideologia ei este consecventă – neîncrederea în guvern fiind tema definitorie. Cu toate acestea, ceea ce-i stă în față este descurajant. Urmează o iarnă cu prețuri stratosferice la energie, o inflație mai mare și perspectiva unor greve pentru majorarea salariilor.

Dacă este suficient de îndrăzneață pentru a-și respecta promisiunile de sprijin fiscal masiv pentru criza fără precedent a combustibililor, împreună cu reducerile de taxe promise, impactul fiscal – și posibila reacție a pieței financiare – ar putea fi brutal.

Anticiparea actelor sale de generozitate a contribuit deja la scăderea lirei sterline aproape de minimul ultimelor decenii în raport cu dolarul.

Mai presus de toate, îi lipsește un mandat, validat printr-o victorie populară. Ea a fost susținută de o minoritate a partidului său în Parlament și – pentru prima dată într-o competiție conservatoare – nu a reușit să obțină majoritatea absolută în rândul membrilor de partid.

Ea trebuie să treacă acum la acțiune pentru a-și câștiga propriul mandat prin revigorarea unui conservatorism muribund.

Traducere și adaptare
Tribuna.US