Popularitatea lui Taylor Swift reflectă declinul societății noastre

Foto: EVA RINALDI/WIKIMEDIA COMMONS/CROPPED/CC BY-SA 2.0

Având în vedere că amplul turneu „Eras“ al lui Tayor Swift umple stadioanele până la punctul în care spectacolele sale provoacă cutremure (chiar dacă locurile proaste costă adesea 1.000 de dolari sau mai mult), Swift nu doar că resuscitează industria muzicii live post-Covid, ci amenință să ajute inclusiv la salvarea industriei cinematografice americane, aflată în declin, analizează Mark Hemingway pentru The Federalist.

Recent, s-a anunțat că a încheiat un acord cu cinematografele AMC pentru a difuza un film de trei ore cu concerte din turneul său de succes pentru milioanele de oameni care nu au reușit să achiziționeze bilete.

Filmul va începe să fie difuzat în octombrie, AMC percepe prețuri mai mari decât în mod normal pentru bilete – care deja erau absurde, iar cifrele privind vânzările bat deja recorduri.

Pe baza unor calcule sumare, culese din câteva articole de presă speculative, se pare că Swift va obține un câștig de aproximativ o jumătate de miliard de dolari de pe urma acestui turneu și a tuturor veniturilor aferente.

Dar Swift nu a cucerit doar masele obișnuite, ci și elitele ce dau direcția în America au devenit fani înfocați ai acesteia. Toată vara, The New York Times a scris despre Swift cu un zel înflăcărat pe care nu l-a mai manifestat față de nicio altă personalitate de la Obama încoace – mergând chiar până la a publica o dezgustătoare meditație pe tema fanteziilor lesbiene pe care le au cu ea unii ciudați de pe internet.

De curând, The New Yorker și-a dat și el binecuvântarea prin publicarea unui remarcabil eseu, „Ascultând-o pe Taylor Swift în închisoare: Muzica ei mă face să simt că încă fac parte din lumea pe care am lăsat-o în urmă“.

A fost o vreme când ne imaginam că toți cei din curtea închisorii vor sta în picioare, copleșiți de emoția pură și de înălțarea sufletească produse de audierea piesei „Sull’aria“ din Le Nozze Di Figaro de Mozart, chiar dacă habar nu aveau despre ce cântă cele două doamne italiene.

Dar dacă „Blank Space“ este ceea ce răsună la emisiunile radiofonice pentru a vă ajuta să numărați zilele rămase, nu am de gând să vă critic că o ascultați.

Totuși, cineva căruia îi pasă cu adevărat și profund de starea actuală a muzicii trebuie să ia atitudine față de Taylor Swift, strigând „ce e asta?“, și ar putea foarte bine fi un tip oarecare din generația X, dispeptic din punct de vedere intelectual, care nu are nimic de pierdut.

Ca să fie clar, nu sunt atât de ostil sau de paralel cu realitatea încât să nu înțeleg aspecte esențiale ale atracției pe care o exercită. Cred că merită să i se acorde atenție pentru că ceva ce posedă Swift rezonează cu frecvența Americii.

Dar, sincer, nu sunt convins că popularitatea ei este o dovadă a talentului pe care-l posedă, și nu-mi vine în cap nicio altă figură muzicală importantă de după al Doilea Război Mondial despre care să am sentimente atât de contradictorii în ceea ce privește evaluarea talentelor lor.

Citește și Muzica clasică se adresează tuturor

Swift este un agent de marketing fenomenal, muncește foarte mult și, din câte îmi dau seama, aproape nimeni de talia ei nu este la fel de preocupat de fanii săi și de a se apropia de ei așa cum o face Swift.

Mai mult, deși internetul a adus o mulțime de schimbări pozitive în urma distrugerii cabalei de directori de companii muzicale și de programatori radio care controlau anterior gusturile publicului, acum ne dăm seama că fragmentarea rezultată a fost dăunătoare societății.

Nu prea avem o cultură colectivă, așa că oamenii au tendința de a se agăța de orice lucru care nu e doar zgomot și susțin orice formă a culturii pop, ca și cum ar fi un fel de colac de salvare.

Muzica are puterea de a conecta oamenii prin experiența comună, iar oamenii își doresc cu disperare o astfel de conexiune în aceste vremuri în care polarizarea e la loc de cinste.

În cazul lui Swift, însă, această conexiune trebuie interpretată, ca orice altceva în ziua de azi, printr-o lentilă politică. Astfel, Michelle Goldberg, editorialist New York Times, declară:

„După ani de izolare Covid, politici reacționare și o criză de sănătate mintală care a afectat în special fetele și femeile tinere, există o dorință palpabilă atât pentru delectare în comun, cât și pentru catharsis“.

Deși există o doză de adevăr în această observație, regret să o informez pe Goldberg că mulțimea de fani ai lui Swift este atât de vastă încât o mare parte din ea este de acord cu politica reacționară pe care cititorii New York Times par să o condamne.

Cele mai mari vedete pop transcend pur și simplu interesele politice, ceea ce înseamnă că atracția exercitată de Swift nu trebuie să treacă prin prisma feminismului. Cu șase ani în urmă – cu mult înainte, să zicem, de decizia Dobbs sau ca Noua Dreaptă să scrie eseuri despre „The Longhouse“ – am observat, după moartea lui Tom Petty, că „o mare parte a Americii, indiferent de convingerile avute, cultură, generație sau rasă, ar vrea să revendice muzica lui Tom Petty și să se simtă oarecum solidari în pierderea suferită. Avem, acum mai mult ca niciodată, nevoie de figuri culturale și artiști care să ne unifice“.

Petty a fost în mod evident o figură extrem de masculină și un baby boomer, dar atracția masivă pe care a exercitat-o de-a lungul mai multor decenii – la momentul dispariției sale, unul din 40 de cântece difuzate la emisiunile radio de rock clasic era Tom Petty – la fel și atracția exercitată de Swift, derivă ambele dintr-o dorință universală de conectare umană.

Ascensiunea Muzicii Centrate pe Sine

Ceea ce s-a schimbat este contextul cultural de ansamblu care a făcut posibilă ridicarea lui Swift, în comparație cu vedetele pop din generațiile anterioare și cu modul în care acestea reflectă schimbarea valorilor.

În mod ironic, Tom Wolfe a inventat expresia „deceniul Centrării pe Sine“ pentru a face referire la anii 1970, când artiști precum Tom Petty au devenit celebri. Ideea era că americanii începuseră să se îndepărteze de o identitate înrădăcinată în comunitate și să se îndrepte spre atomizare – și, cu siguranță, o mare contribuție la această evoluție a reprezentat-o capacitatea indivizilor de a găsi un sens în afara comunităților locale și de a se identifica cu figuri străine din cultura pop a căror identitate și branding au fost create de tehnologiile relativ noi ale mass-mediei.

Dar această evoluție, oricât de surprinzătoare ar fi fost pentru critici perspicace precum Wolfe, era la stadiul de embrion în urmă cu 50 de ani. Cu Taylor Swift o vedem în plină floare; chiar dacă a durat vreo 30 și ceva de ani, tendințele culturale care au apărut în anii ’70 au produs în cele din urmă o artistă dedicată aproape în întregime „Muzicii Centrate pe Sine“.

Acest lucru mă aduce în sfârșit la adevărata mea doleanță, și anume motivul pentru care consider muzica ei de doi bani: Este în totalitate definită de preocupare de sine, mai degrabă decât de introspecție.

În timp ce alți artiști lansează ocazional un album de Crăciun, se pare că fiecare album al lui Taylor Swift este un album Festivus dedicat exprimării nemulțumirilor și a unor realizări pe plan artistic.

În acest sens, ea aproape că a pionierat un nou gen de muzică pe care o cunoștință de-a mea îl numește „văicăreli din pricina iubitului“. Este adevărat că bărbații tineri se comportă adesea îngrozitor cu femeile tinere și nu este nimic în mod inerent greșit ca acest lucru să servească drept subiect pentru cântecele pop, dar există limite.

Mai avem un cântec pe cel mai recent album al artistei în care îl atacă pe unul dintre celebrii ei foști, John Mayer, o continuare a piesei de despărțire „Dear John“ din 2010.

Uite, toată lumea știe că Mayer era un afemeiat – dar acest lucru se știa dinainte ca ei doi să aibă o relație – și asta s-a întâmplat cu 14 ani în urmă. Indiferent dacă și-a ispășit sau nu pe deplin vina, tipul s-a lăsat de atunci de băutură și s-a mutat în Montana sau ceva de genul.

Este, așa cum spun copiii, destul de penibil să exploateze în continuare aceste relații din trecut, care, având în vedere că Swift a dus o viață plină încă din adolescență, par a fi exemple destul de slabe ale unei suferințe autentice.

Pe lângă conținutul tematic discutabil în general, este adevărat și că multe dintre versurile ei sunt atât de sforțate încât sună groaznic. În „Anti-Hero“ cântă: „Ai auzit despre narcisismul meu ascuns/Deghizat în altruism/Ca un fel de congresman?“, care face parte din amalgamul de versuri care mi-au zgâriat efectiv urechile prima dată când le-am auzit (deși nu sună la fel de rău ca cel ce ocupă locul de onoare – „Ridică-ți fusta și arată-mi lumea ta“).

Lăsând deoparte referința de prost gust la congresmeni, este pur și simplu adorabil că ea consideră că narcisismul ei este „ascuns“, dar din moment ce asta este ceea ce se consideră auto-reflecție din partea lui Swift, calul de dar nu se caută la dinți.

Totuși, cunosc destui fani Swift a căror judecată o respect, iar aceștia insistă că este o compozitoare talentată. Când am cerut să ofere un exemplu al presupusului talent, unul dintre ei a sugerat acest vers din piesa „All Too Well“ de pe albumul Red:

„Și mă suni din nou doar pentru a mă frânge așa cum încalci o promisiune/ Atât de crud în numele onestității“. Și știți ceva.. sunt niște versuri destul de bune!

Dar, în context, „All Too Well“ este doar un alt cântec de despărțire, iar unele dintre versuri demonstrează un grad de rătăcire de-a dreptul îngrijorător: „Acum îmi trimiți lucrurile înapoi prin poștă și eu merg singură acasă/ Dar păstrezi eșarfa mea veche de la prima întâlnire/ Pentru că îți amintește de inocență/ Și are mirosul meu/ Nu te înduri să te desparți de ea“.

Îmi pare rău, dar să lași un obiect de îmbrăcăminte în casa fostului iubit și apoi să invoci asta drept dovadă că nu te-a uitat este un comportament la limita celui de femeie rănită răzbunătoare.

În mod îngrijorător, există o mulțime de dovezi că viziunea disfuncțională a lui Swift cu privire la relații influențează deja mințile unei noi generații de vedete pop. Aruncați doar o privire la versurile piesei „Vampire“, a tinerei debutante Olivia Rodrigo, o baladă chinuitor de amară și greoaie, care, în mod inexplicabil, a avut un succes răsunător.

Rămân în continuare la părerea că este o greșeală să interpretăm prea mult în ceea ce privește politica sau feminismul în atracția exercitată de Swift, dar având în vedere popularitatea ei în contextul acestei obsesii lirice, este o întrebare de genul „ce-a fost mai întâi, găina sau oul“ dacă avatarul cultural al femeilor din generația millenialilor este faimoasă pentru faptul că suferă aproape constant din dragoste, în timp ce pe TikTok este plin de videoclipuri cu femei care insistă, „Nu, serios, este grozav să ai 29 de ani, să fii necăsătorită și fără copii, nu-mi doresc deloc acele lucruri, pot să dorm în weekenduri și să învăț să fac shakshuka, aceasta este cea mai satisfăcătoare viață pe care o pot concepe, SUNT FERICITĂ, DE CE NU MĂ CREDE NIMENI?!“

Oricum, aproape că este de la sine înțeles că mi-ar plăcea să văd reacția față de un artist pop de sex masculin care ar scrie cu aceeași vervă necontrolată despre faptul că trebuie să aibă o relație cu femei care văd lucrurile în acest fel.

Bigotismul fin al așteptărilor muzicale reduse

Dar muzica pop nu se rezumă doar la versuri, iar când vine vorba de melodia propriu-zisă, nu sunt sigur unde se termină talentul ei și unde începe cel al colaboratorilor ei de marcă – care includ acum fabrica de hituri suedeză formată dintr-un singur om, Max Martin, Bon Iver și oricine altcineva între cei doi.

Deși nu mă îndoiesc că are talent ca și compozitoare, cântecele ei sunt un produs colectiv, atât în sensul că sunt aproape întotdeauna co-create de o echipă de compozitori cu un palmares de hituri, cât și în ceea ce privește modul în care sunt ulterior promovate.

Ceea ce înseamnă că Taylor Swift excelează în a scrie cântece de succes, dar asta nu este același lucru cu a compune muzică bună.

La nivel muzical, nu mă aștept ca oamenii să fie atât de experți încât să aibă păreri bine definite despre folosirea excesivă și abuzivă a suitei I-V-vi-IV, dar este suficient să menționez că, dacă aveți impresia că, în ultimii 20 de ani, toată muzica pop a început să sune la fel, există un motiv foarte întemeiat pentru care se întâmplă acest lucru.

Iar Taylor Swift este una dintre cele mai mari infractoare, în sensul că nu doar că merge la fântână până când aceasta seacă din punct de vedere al liricii, ci și că, în esență, reia aceleași compoziții la nesfârșit.

Repet, poate că nu ar trebui să ne așteptăm ca ascultătorii ocazionali să-și dea seama de acest lucru, dar pentru o ureche cât de cât formată, o piesă pop proastă este ca și pornografia: O recunoști din momentul în care o auzi.

Prin comparație, repertoriul Beatles este lipsit de cântece care constau în aceleași suite de acorduri banale și suprautilizate, iar dacă privești acordurile și melodiile individuale ca pe un mijloc de a reda diferite emoții, muzica lui Taylor Swift se încadrează într-o gamă foarte, foarte specifică în ceea ce privește sfera condiției umane căreia i se adresează.

Este adevărat, este poate cea mai cuprinzătoare, cea mai atrăgătoare (și cea mai superficială) gamă, așa că asta e ceva totuși.

Ca să ne întoarcem la Beatles, gândiți-vă la piesa „Eleanor Rigby“. Este incredibil de sofisticată. Există contra melodii, corzi staccato și se remarcă prin utilizarea repetată a „cadențelor plagale“, în care acordul IV e în armonie cu I, acordul de bază.

Din punct de vedere muzical, această manieră specială de compunere a unui cântec este asociată cel mai adesea cu imnul – este cunoscută și sub numele de „Cadența Amin“ – o metodă excelentă pentru un cântec despre viața bisericească și pe care McCartney a utilizat-o probabil instinctiv.

Ceea ce ne aduce la versuri. McCartney se pune în locul altora și încearcă să empatizeze cu sentimentul lor de singurătate: „Eleanor Rigby/Adună orezul din biserica unde a avut loc o nuntă/Trăiește visând/Așteaptă la fereastră, purtând chipul pe care îl ține într-un borcan lângă ușă/Cui îi este destinat?“.

Ascultând cântecul, poți să ți-l imaginezi ca pe un băiat de cor de 15 ani de la catedrala St. Peter’s din Liverpool, studiind cu atenție persoanele din jurul său din biserică. Este o serie de viniete concise, dar memorabile, despre oameni cu care ascultătorii ca mine, aflați la jumătate de glob distanță, nu ar avea altfel nicio legătură.

Și nu este vorba doar de faptul că totul este de o mie de ori mai sofisticat decât tot ceea ce a compus vreodată Swift. Da, este vorba și de asta, dar, mai important, are doar două minute și șase secunde și încă este unul din cele mai captivante cântece pop din istorie.

Am menționat că McCartney avea 23 de ani când a scris piesa, iar înregistrarea multitrack era abia la începuturi? Swift are 33 de ani, are 10 albume de studio la activ și dispune de resurse nelimitate pentru a-și pune în practică viziunea artistică.

Vrea cineva să demonstreze că munca sa, per ansamblu, reflectă o activitate intensă de explorare artistică și de maturizare emoțională de-a lungul carierei sale?

Ca să fim corecți, poate că mulți compozitori nu s-ar clasa prea sus dacă ar fi comparați direct cu Beatles, dar nu asta este neapărat ideea. Aș putea cu ușurință să redactez o versiune a acestui discurs despre declinul așteptărilor ascultătorilor în ceea ce privește complexitatea compoziției muzicale a unor vedete pop mai puțin celebre din generațiile anterioare, cum ar fi Phil Collins, sau a unor vedete pop care nu mă interesează atât de mult, cum ar fi Madonna.

Pe bune, Sting a vândut milioane și milioane de CD-uri în anii 1980, pline de referințe literare ostentative la Paul Bowles, Nabokov, Christopher Marlowe, Nietzsche etc. Unul dintre marile sale hituri a copiat chiar și muzica lui Prokofiev.

Nu că aș susține în mod expres crearea unei muzici greu de ascultat sau a unor versuri inutil de pretențioase, dar o mare parte a problemei este că Swift se pricepe foarte, foarte bine să satisfacă un public care a fost condiționat să accepte mai puțin în ceea ce privește gradul de sofisticare muzicală și lirică.

Uitați cum stă treaba, puteți decide să vă placă Taylor Swift, și recunosc că este atât de bună în ceea ce face încât este greu să-i reziști în anumite contexte. Dacă ocazionalele reprize de trei minute de muzică a lui Swift vă fac să vă simțiți bine, nu vă pot refuza această plăcere.

Cu toate acestea, celebrarea exagerată a succesului lui Swift spune multe despre stagnarea pe care o înregistrează cultura pop. La un moment dat, trebuie să recunoaștem că, și dacă acceptăm limitările muzicii pop, diferența dintre divertismentul mediocru și cel mai mic numitor comun este enormă.

Nu putem permite ca nevoia noastră de a avea o conexiune artistică comună să eclipseze obligația de a căuta, de asemenea, în mod colectiv, muzica care ne ridică și ne provoacă cu percepții privind condiția umană, cu revelații despre noi înșine pe care nu le conștientizam (sau poate că nu voiam să le conștientizăm) și care, în orice alt mod, oferă o perspectivă asupra problemelor celorlalți.

Iar eu, în ceea ce mă privește, știu deja destule pentru a fi convins că Taylor Swift pur și simplu nu are ce-i trebuie pentru a avea acest efect.

Tribuna.US