HomeFamilia în Societate

Profesorii refuză să le spună părinților ce se întâmplă cu copiii lor la școală

Profesorii refuză să le spună părinților ce se întâmplă cu copiii lor la școală

Au dreptul părinții să știe ce li se predă copiilor lor în școlile publice? Părinții spun că da; profesorii că nu, analizează Tom Raabe pentru America

Au dreptul părinții să știe ce li se predă copiilor lor în școlile publice? Părinții spun că da; profesorii că nu, analizează Tom Raabe pentru American Spectator.

Bineînțeles, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Poziția celor din urmă se referă la „sindicatele profesorilor“ – deși nu auziți prea mulți profesori care să se opună personal liniei dictate de sindicat – dar dihotomia rămâne valabilă: părinții vor să știe ce se întâmplă în clasele copiilor lor, iar profesorii, administratorii și șefii lor de sindicat ar prefera să nu le spună.

Adăugați și instanțele de judecată la lista celor care sunt de partea sindicatelor. Într-o decizie luată în Michigan la jumătatea lunii decembrie, un judecător districtual a decis că o mamă îngrijorată care a depus o cerere în baza legii privind libertatea de informare (FOIA) pentru a vedea materialul de curs de la școala publică a copiilor săi nu avea dreptul legal de a face acest lucru.

Produsul muncii profesorilor din școlile publice – planurile lor de lecții, materialele didactice – nu face obiectul FOIA.

Pare uimitor că această problemă se regăsește chiar și în domeniul public. Părinții își lasă progenitura prețioasă în grija unei instituții de stat timp de șapte sau opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână, mai puțin sărbătorile și vacanțele de sezon, timp de 12 sau 13 ani, ani în care mințile copiilor vor fi modelate, tiparele lor de gândire formate, prejudecățile lor instituite.

Doar părintele obtuz și ignorant – sau distras în ultimul hal – este cel care nu vrea să știe ce se petrece în interiorul acelei școli.

Christopher Rufo, susținător al drepturilor părinților și al reformei educaționale, spune că lupta pentru transparența programelor școlare are la bază „un argument moral irefutabil“:

„Părinții au dreptul să știe ce îi învață guvernul pe copiii lor. Ei nu sunt doar contribuabili, ci și principalele părți interesate în sistemul de învățământ public. Aproximativ 90% dintre familiile americane încredințează educația copiilor lor școlilor publice. Responsabilitatea minimă a acestui sistem este de a furniza informații corecte, prompte și complete despre conținutul programei“.

A spune toate acestea înseamnă a insista asupra unui lucru evident, iar timp de decenii problema transparenței nu a existat. Diferența între ceea ce se preda la clasă și ceea ce se învăța și se accentua acasă era minimă.

Profesorii și părinții foloseau același manual – capitalismul e bun, socialismul e rău; frugalitatea e un lucru bun, risipa nu; moralitatea sexuală iudeo-creștină e benefică, libertinajul vătămător.

Copiii erau mândri de țara lor și venerau marile nume ale istoriei – George Washington, Thomas Jefferson și alții – aproape în unanimitate; „patriotismul“ nu se bifurcase în definiții antitetice.

Unitatea a început să dispară în anii 1960 și după aceea și, în timp ce unii părinți erau deranjați de agenda școlii publice – capitolul despre educație din lucrarea clasică a lui James Davison Hunter din 1991, Războaiele culturii, se referea în primul rând la pericolul reprezentat de „umanismul secular“ – școlile publice încă se bucurau de respectul, sau cel puțin de acceptul populației generale, inclusiv al conservatorilor.

Citește și Nu, statul nu este stăpân peste copiii voștri

Acest lucru s-a schimbat de ceva vreme, iar nemulțumirea legat de educația publică a crescut vertiginos de la apariția COVID și reacția exagerat de precaută a școlilor, care au insistat cu predarea prin Zoom mai mult decât era necesar și au ignorat efectul negativ al acestei metode asupra evoluției educaționale.

Acest sentiment de nemulțumire a fost exacerbat de moartea lui George Floyd și de revoltele care au urmat; multe școli au folosit evenimentul pentru a aduce în prim plan concepte preferate de Stânga, și anume istoria de rasism a Americii, supremația albilor și rasismul sistemic.

Washington, Jefferson și alții au fost criticați pentru că au fost proprietari de sclavi; „descoperirea“ Americii de către Cristofor Columb a fost recontextualizată pentru a onora locuitorii indigeni ai continentului.

Elitele din domeniul educației au prezentat toate acestea drept o lecție de istorie americană și a atacat orice încercare de a o stopa fenomenul acuzând că ar fi un demers de a controla predarea unor concepte precum echitatea și justiția rasială – conservatorii luptau împotriva unor „pericole imaginare“ și încercau doar să nege adevărul trecutului istoric al Americii, au spus ei.

Dar școlile publice au insistat că nu predau Teoria Critică Rasială, care folosește rasa pe post de lentilă prin care este analizat totul. Până în 2021, apologeții educației publice, inclusiv sindicatele profesorilor, au făcut eforturi serioase de a respinge orice acuzație că școlile ar folosi TRC în procesul de predare.

Era o denumire eronată, spuneau ei, întrucât TCR era o teorie utilizată doar la nivelele de învățământ superior, nu și în K-12.

Un plan, aprobat de Asociația Națională pentru Educație, cel mai mare sindicat al profesorilor din țară, pentru a promova TCR în toate cele 50 de state și în 14.000 de districte școlare, infirmă afirmațiile lor.

Rufo a postat pe Twitter detaliile planului în iulie 2021, printre care:

„că oferim un studiu deja existent, detaliat, care critică imperiul, supremația albilor, respingerea persoanelor de culoare și indigene, rasismul, patriarhatul, cisheteropatriarhatul, capitalismul, discriminarea în baza capacităților proprii, antropocentrismul și alte forme de putere și opresiune la intersecțiile societății noastre, și că ne opunem încercărilor de a interzice Teoria Critică Rasială și/sau Proiectul 1619“.

Adăugați la acestea succesul candidaturii lui Glenn Youngkin la postul de guvernator al Virginiei, ajutat de insistențele adversarului său că părinții nu au niciun rol în educația propriilor copii, precum și obsesia anumitor școli pe tema ideologiei de gen – combătută prin Legea drepturilor părinților în educație adoptată primăvara trecută în Florida, printre alte demersuri – și ceea ce ia naștere este o luptă pentru transparență pe plan academic. Părinții fac presiuni pentru a li se spune ce predau profesorii.

Sub coordonarea a două grupuri de analiză conservatoare – Manhattan Institute și Goldwater Institute – legislația pertinentă ar obliga școlile publice să pună la dispoziția părinților materialele didactice folosite la clasă.

Ambele organizații au elaborat modele pe care legislativele să le ia în considerare la impunerea transparenței în domeniul educațional. Potrivit lui Rufo, până în luna februarie a anului trecut, o variantă de proiect de lege privind transparența în educație a fost dezbătut sau se află în dezbatere în 19 legislative de stat.

Două astfel de propuneri legislative au fost adoptate, în Pennsylvania și Wisconsin, dar au fost ulterior respinse prin veto de guvernatori.

Citește și 5 lucruri de făcut dacă nu vă puteți retrage copiii din școlile publice

Opoziția față de o astfel de legislație – din partea profesorilor, a sindicatelor acestora și a susținătorilor „libertății de exprimare“ – a fost majoră. O parte din ei motivează acest lucru invocând expertiza cadrelor didactice.

Nikole Hannah-Jones, creatoarea proiectului 1619 al New York Times, a declarat pentru NBC:

„Nu prea înțeleg această idee că părinții ar trebui să decidă ce se predă. Eu nu sunt un cadru educativ acreditat. Nu am o diplomă în studii sociale sau în științe. Ne trimitem copiii la școală pentru că vrem ca ei să fie învățați de oameni care au expertiză în domeniul respectiv“.

Alții susțin că o astfel de legislație le-ar îngreuna stilul pedagogic. Un lider sindical din Kansas s-a plâns:

„Acest lucru ar duce la crearea unei programe unice pentru toți elevii, întrucât ar trebui să ne facem planificările înainte de a ne întâlni elevii și de a le înțelege nevoile individuale“.

Un altul, din Indiana, s-a îngrijorat că profesorii vor trebui să „aibă grijă la fiecare cuvânt ce le iese pe gură“, în special la orele de studii sociale și atunci când discută despre evenimente curente.

Un altul s-a temut că astfel de restricții ar pune piedici atragerii de noi cadre didactice.

Alte nemulțumiri ale profesorilor sunt de ordin practic. Transcrierea planurilor de lecție pe hârtie și enumerarea materialelor, inclusiv a fiecărei pagini web sau articol înseamnă mai multă muncă pentru profesor.

Predarea este o acțiune dinamică, cu multe decizii luate din mers și adaptarea resurselor. Și, vorba unor critici, deoarece multe programe școlare sunt simplificate pentru ca respectivul conținut să fie ușor de predat de către profesor, cadrele didactice cu inițiativă sunt adesea obligate să suplimenteze materialele curriculare.

Aceștia caută conținut pe internet, folosesc ilustrații ad-hoc și inventează pe parcurs. Ca unul care am predat timp de cinci ani la gimnaziu, cunosc îndeaproape toate aspectele legate de „improvizație“ și pot empatiza cu această plângere.

Cu toate acestea, deși respectarea unui edict de transparență academică va necesita mai multă muncă din partea profesorilor, este totuși dreptul părinților să știe ce li se predă copiilor lor la școală.

Lupta pentru transparența programelor de învățământ ar fi putut fi evitată dacă în ultimele decenii nu s-ar fi produs o ruptură atât de drastică a încrederii între familie și școală.

Sindicatele profesorilor și chiar mulți profesori, susțin în mod oficial opinii controversate despre rasă și gen pe care mulți părinți le consideră greșite, pe de o parte, și imorale, pe de altă parte.

Sunt vremuri regretabile, în care ambele părți ale dezbaterii politice și culturale manifestă convingeri puternice. Părinții doresc să își protejeze copiii de educația „woke“ distructivă, iar o modalitate de a face acest lucru este a le cere profesorilor să își facă publică programa.

După cum a spus Rufo, „Milioane de familii americane simt că școlile publice nu le susțin valorile, ci exact opusul lor. Legislația privind transparența este minimul necesar pentru ca școlile publice să înceapă să recâștige încrederea acestor familii“.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0