Rememorând virtuțile ideologului Marii Uniri – VASILE GOLDIȘ

„Unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenție a civilizației. Unirea (…) numai atunci va fi statornică și garantată prin istoria mai departe a lumii dacă va răspunde tuturor datoririlor impuse prin noua concepție a vieții, prin duhul vremilor noi.”

Între „corifeii Marii Uniri”, Vasile Goldiș a fost, fără putere de tăgadă, ideologul marii acțiuni plebiscitare de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia care a condus la desăvârșirea statului național unitar român. Trebuie subliniat că vasta sa viziune politică, consolidată de o bogată cunoaștere sociologică, îl așează în rândul gânditorilor de marcă din vremea sa, relevând o solidă platformă teoretică și o fină percepție a spiritului timpului. Este de domeniul evidenței că prin viața și neobosita sa activitate, Vasile Goldiș și-a înscris numele cu litere de aur în Cartea de istorie a neamului ca un reper moral fundamental, constituind totodată pentru Europa un exemplu de admirabil militant care pune mai presus de orice principiu valorile universale ale democrației.

Vasile Goldiș s-a născut la 12 noiembrie 1862, în satul Mocirla, tată fiindu-i Isaia Goldiș, preot în Mocirla, Seleuș și Cermei și mamă Floarea, fiică a preotului Ioan Cornea din Răpsig.

Familia din partea tatălui își are originea în localitatea Chișcău de lângă Băița pe meleagurile bihorene unde până astăzi Goldișeștii formează o bună parte din populația ocupată cu mineritul în minele de aur din Munții Apuseni. Teodor, bunicul lui Vasile Goldiș a fost preot în Mocirla, iar fratele tatălui, Petru, îmbrățișează și el cariera tatălui lor și devine preot în satul natal. Mama lui, Floarea, se trage dintr-o veche familie de români din ținutul Făgărașului.

Copilăria o petrece pe ținuturi arădene la Seleuș, Cermei și Mocirla. Școala primară o începe la Cermei în anul 1869 cu dascălul Nicolae Albu. Clasa a III-a o urmează la școala generală din Pădanul Nou, azi satul Horia, iar clasa a IV-a la o urmează la o școală primară cu predare în limba română din Arad. Între anii 1873-1881, este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl absolvă ca șef de promoție, remarcându-se cu aptitudini deosebite pentru istorie, literatură și filozofie.

La 1 octombrie 1881 se înscrie și urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie, cu bursă din partea Episcopiei Ortodoxe Române din Arad, la Universitatea din Budapesta (1881-1882 și 1884-1885) și la Universitatea din Viena (1882-1884). În anii studenției la Budapesta și Viena activează în cadrul societăților studenților români Petru Maior și România Jună.

După absolvire, obține diploma de licențiat în litere și filozofie și este numit la 1 septembrie 1885, candidat de profesor la Liceul Eotvos din Budapesta. În anul următor renunță la acest post și se stabilește la Caransebeș ca profesor de istorie și limba latină, la Institutul Pedagogic-Teologic și începe activitatea publicistică la Foaia diecezană organ de presă al Episcopiei Române din Caransebeș. În aceași perioadă îndrumă societatea de lectură a tinerilor români și foaia acesteia Progresul.

La 5 martie 1888 îi adresează lui Gheorghe Barițiu o scrisoare prin care îi solicită ajutorul pentru obținerea unei catedre la Sibiu. La 1 septembrie 1889 este numit profesor la Brașov unde activează până în anul 1901. În această perioadă publică manuale de latină, istorie și constituție pentru elevii din liceu, programe și abecedare pentru școlile primare. Din anul 1890 devine membru și apoi secretar al Casinei române din Brașov. În timpul procesului memorandiștilor, intentat conducătorilor Partidului Național Român de către autoritățile maghiare, la Cluj în anul 1892, este mobilizată din Brașov o delegație de 200 de români care participă la proces exprimându-și solidaritatea cu acuzații.

În 1893, devine membru al Partidului Național Român și colaborator activ al ziarului Tribuna din Sibiu. Între 1895-1901, Goldiș este secretar al Societății pentru crearea unui fond de teatru român, sprijină mișcarea teatrală a românilor transilvăneni publicând articole pe această temă, preocupându-se de alcătuirea de repertorii adecvate echipelor de artiști amatori, inițiind anuarul societății și stimulând permanent strângerea de mijloace bănești necesare creării fondului propus. Din anul 1897 devine colaborator permanent al ziarului Tribuna poporului din Arad unde semnează articolul redacțional, susținând alături de Vasile Lucaciu și Ioan Russu-Șirianu noua orientare politică a românilor, bazată pe activismul parlamentar. La 1 iulie 1901 părăsește Brașovul și se stabilește la Arad unde devine secretar al Episcopiei Ortodoxe Române, iar mai târziu profesor și director al Școlii Superioare de Fete.

La 10 ianuarie 1905 cere să fie abandonată tactica rezistenței pasive față de politica oficială promovată de guvernele de la Budapesta și Viena față de români și să fie înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să țină cont de conjunctură și de sarcinile imediate ce stăteau în fața poporului român din Transilvania, în cadrul conferinței Partidului Național Român.

Între anii 1906-1910, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripția Radna, a intervenit de numeroase ori împotriva diverselor legi asupritoare de naționalități.

În aceste condiții primește să conducă ziarul Românul fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariției în martie 1912 a ziarului Tribuna a devenit cartierul general al luptei politice românești, pregătind Unirea cea mare, anunțând pe orice cale prăbușirea iminentă a Imperiului Austro-Ungar.

Fiind director al ziarului, refuză semnarea declarației de fidelitate față de guvernul contelui Tisza în condițiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act a fost calificat de către autoritățile maghiare drept atitudine duplicitară și lipsită de patriotism și a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului Românul care va reapărea abia în preajma actului unirii de la Alba Iulia.

Evocarea câtorva dintre virtuțile sale, de notorietate printre contemporani și demne reflecție pentru posteritate, probează cu prisosință crezul istoric în unitatea poporului român de care era copleșit. Cu un rol determinant în rezolvarea marilor probleme naționale în calitate de sfătuitor și conducător ascultat și urmat datorită prestigiului pe care și l-a câștigat prin educația, instrucția și înțelepciunea sa, ca și prin ideile și faptele sale, spunea cu elocvență:

„E de interes obștesc să-i cunoaștem pe bărbații care vin din Ardeal cu atmosfera răcoritoare a munților lui, cu voința oțelită în luptele dârze pentru viața națională, cu concepția lor de moralitate austeră.”

În timp ce era deputat în Parlamentul de la Budapesta, s-a făcut remarcat prin virulența discursurilor și prin refuzul oricărui compromis în problema națională. Atunci când i s-a propus funcția de consilier ministerial, a refuzat ferm:

„N-am venit aici să-mi câștig vreun os, ci am venit să lupt pentru drepturile națiunii mele. Dați acestei națiuni drepturile ce i se cuvin, mie nu-mi trebuiește nimic.”

În „Jurnalul” său a consemnat:

„Îmi pare bine că n-am acceptat să rămân printre străini. Neamul meu are mare nevoie de mine și eu vreau să fiu la înălțimea veacului ce vine.”

La 12 octombrie 1918, Goldiș a participat la întrunirea Comitetului Executiv al Partidului Național Român de la Oradea, unde a elaborat „Declarația privind dreptul de autodeterminare a românilor din Transilvania”, citită la 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta.

A militat pentru constituirea Consiliului Național Român Central – CNRC (30 octombrie 1918), devenind unul dintre cei 12 membri ai acestuia și a redactat „Nota ultimativă” din 9 noiembrie 1918 prin care cerea guvernului maghiar o declarație oficială de recunoaștere a preluării puterii în Transilvania de către CNRC.

S-a opus propunerii de a se proclama imediat unirea, considerând că o asemenea hotărâre, pentru a nu fi contestată sub pretext că a fost decisă de un grup restrâns, trebuie proclamată de poporul român.

Ca urmare, a redactat manifestul „Către popoarele lumii” (tipărit în limbile română, franceză și engleză, distribuit ziarelor de circulație internațională și difuzat prin stația de telegrafie din Praga, în întreaga lume).

A redactat, de asemenea, „Convocatorul Adunării Naționale de la Alba Iulia”, publicat și în ziarul „Românul” cu imperativul „Istoria ne cheamă la fapte!”.

Vasile Goldiș a fost cel care a prezentat la 1 Decembrie 1918, în fața celor 1228 de delegați, „Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia”, în care se afirma:

„Dreptul națiunii române de a fi liberată îl recunoaște acum lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în brațele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta”.

După unire, ca o reală apreciere a incontestabilelor sale merite, Vasile Goldiș a fost ales în Marele Sfat Național, în Consiliul Dirigent și în fruntea delegației care a prezentat Regelui Ferdinand actele Unirii.

În 1918 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar în 1923, președinte al Astrei.

A fost deputat în Parlamentul României, a făcut parte din câteva guverne, după care s-a retras în locuința sa din vechea clădire a ziarului „Românul” din Arad.

La trecerea la cele veșnice, în anul 1934, i s-au organizat funeralii naționale, eveniment la care fostul său elev Octavian Goga constata îndurerat: „Cad pe rând brazii din pădurea Ardealului…”.

În fine, consider că se cuvine citată o savuroasă maximă, de mare profunzime, ce probează în chip strălucit măreția personalității celui care a fost Vasile Goldiș, pe care același Octavian Goga îl numea „părinte al patriei”:

„Iubirea este izvorul, esența și țelul vieții. Fărâmițată însă în multe sute de milioane de vieți, în miliarde de vieți, ea se pierde în învelișul năpraznicelor încăierări de toate zilele pentru viață. Numai unora aleși dintre infinitele mulțimi li s-a hărăzit destinul de a lepăda trudnica războire pentru viața zilelor și a purta farul ce luminează calea eternității care este calea iubirii.”

Dorin Nădrău
Tribuna.US