România Nevăzută | Ocuparea Budapestei de către Armata Română

Începutul de secol XX, pentru Europa, a fost foarte complicat. Pe deoparte revoluția industrială părea că va propulsa omenirea spre noi culmi, cu ale sale invenții, iar de cealaltă parte sărăcia și asuprirea multor națiuni. Însă toate acestea au alimentat un fel de dorință și mai aprigă de putere din partea unor lideri politici din acea vreme. Așa se face că în 28 iulie 1914 a venit nota de plată, odată cu declanșarea Primului Război Mondial – cel mai sângeros conflict global din istoria omenirii. Astfel că în urma acestui conflict peste 14 milioane de oameni (soldați și civili) și-au pierdut viața.

Sfârșitul războiului a găsit Europa sfâșiată atât financiar, cât și politic. Iar unul dintre cei mai mari perdanți va fi

conglomeratul de naționalități, care până ieri se numea monarhia austro-ungară, ne mai putând dăinui nicio clipă, fiind simbolul nedreptății și al crimelor, neavând un corp, în care să vibreze același suflet, se disociase, se prăbușise. Fiecare naționalitate simțind sosirea ceasului mult așteptatei mântuiri, a început să reacționeze pentru câștigarea dreptului la vieață, prin acte și întruniri pașnice, fără sălbătăcii, fără crime, afirma Generalul G. D. Mărdărescu.

Este interesant ce s-a întâmplat după terminarea războiului, care era practic contextul României. În esență, România a fost de partea „câștigătorilor” războiului, însă realitatea era cu totul alta. Prin urmare, Rusia ieșise din scenă, însă armatele ei revoluționare fraternizau cu germanii și ele nu puteau uita că au fost dezarmate pe teritoriul nostru. Ungaria nu se putea obișnui cu ideea că, fiind învinsă, avea să fie constrânsă, să renunțe pentru totdeauna la ținuturile frumoase și mănoase ale Ardealului și deci, își retrăgea din toate părțile armata ei, pe care o reorganiza și înarma contra noastră.

Serbia, aliata noastră dintotdeauna, ignora orice moderație față de noi și, în beția victoriei, trecu peste îndatoririle alianței noastre cu ea, ocupând în întregime Banatul. Bulgaria ocupa, încă cu consimțământul marilor noștri aliați, toată Dobrogea. Așadar, asistăm la o situație fără precedent: învinsul să mențină și să cotropească mai departe ținuturi care au fost ale învingătorului.

În acest context, România, care deja era slăbită după război, trebuia în continuare să mențină luptele pentru a-și putea redobândi teritoriile ocupate și locuite de români. Însă cel mai mare dușman al nostru era Ungaria.

Ungurii au început atunci atacurile și crimele cele mai odioase contra populației românești din teritoriul ocupat de ei. Bandele armate de guvernul din Budapesta s-au aruncat ca sălbaticii asupra satelor românești, jefuind și aruncând teroarea pretutindeni. Amintesc unul dintre cele mai sângeroase atacuri ale hoardelor ungurești asupra românilor. Acesta este masacrul de la Beliș când, cu sprijinul deputatului maghiar Nador Urmanczy, s-a format o unitate de mercenari care a omorât, pe 8 noiembrie 1918, peste 40 de bărbați români din satul Beliș, județul Cluj.

Constrânși din toate părțile, ignorați de liderii Europei de Vest, României nu i-a rămas decât un singur lucru: ofensiva împotriva Ungariei. O acțiune neașteptată a românilor, care a șocat atât marile puteri, cât și guvernul haotic al Ungariei din acea vreme.

Astfel, în noaptea de 29 spre 30 iulie 1919, armata Română traversa Tisa și se îndrepta spre Budapesta. Oricât au încercat marile puteri să anuleze această operațiune, Bucureștiul a rămas ferm pe poziție și a continuat deplasarea spre capitala Ungariei. Astfel, primele subunități ale Armatei Române care vor intra în Budapesta aveau să fie tocmai cele trei escadroane din Brigada 4 Roșiori, aflate sub comanda generalului Gheorghe Rusescu.

La 4 august 1919, ora 18;00, generalul Mădărescu, comandatul trupelor din Transilvania, primea pe Bulevardul Andrassy defilarea unui detașament compus din Regimentul 4 Vânători, un escadron din Regimentul 23 Artilerie și un divizion din Regimentul 6 Roșiori. Guvernator al Budapestei a fost numit generalul Ștefan Holban. Trebuie să reținem că ocuparea Budapestei nu a fost un act de răzbunare (autoritățile române au avut o atitudine corectă și au întreprins acțiuni umanitare în beneficiul populației).

Remarcăm aici abordarea politicianului Al. Vaida Voevod, care, într-unul din rapoartele sale spunea: „Ungurii – sunt inamicii noștri de ieri, sunt învinșii de astăzi și vrem ca ei să fie prietenii noștri de mâine”.

În urma cuceririi Budapestei, Palatul Parlamentului din Budapesta a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Șeful  gărzii de la intrarea principală era Sergentul Iordan, din Craiova. Se pare că Iordan nu era tocmai mulțumit de prezența steagului ungar și ar fi dorit să răzbune ceea ce considera el nedreptățile maghiarilor față de români. A coborât așadar steagul, și personal s-a urcat și a agățat deasupra steagului în roșu-alb-verde, opinca sa, ridicând înapoi steagul.

Dar lucrurile nu au rămas așa după retragerea Armatei Române din octombrie 1919, amiralul Miklos Horthy afirma: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul țel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”.

Desigur, această problemă interetnică cu Ungaria este mult mai complexă ca să o putem acoperi în câteva rânduri. Aș vrea totuși să tragem câteva concluzii din acea perioadă.

În primul rând, ambițioasele acțiuni ale românilor nu s-ar fi realizat dacă nu ar fi fost viziunea Reginei Maria, care a propus și susținut (atât în fața regelui, cât și în fața clasei politice din Vest) acest atac. Așadar, lucrurile mari, imperiile sau marile țări se pare că sunt construite de bastarzi și nu de fiii neamului.

Regina Maria a reușit să motiveze și să împingă poporul român la unitate, dedicare unei singure cauze și să reușească ceva ceea ce pentru noi a fost de neimaginat: cucerirea capitalei unui alt stat (niciodată vlahii și românii nu au fost războinici și nu s-au remarcat prin cuceriri).

Mi se pare foarte ciudată abordarea românească după cucerirea Budapestei: nu știu care stat din lumea aceasta, care a pus mâna pe o capitală a altui stat s-ar retrage în două luni de la ocupare. Probabil nu vom ști niciodată care a fost adevăratul motiv al ocupării Budapestei.

Cumva atunci, ca și acum, liderii maghiari au avut o abordare de-a dreptul halucinantă față de realitățile vremurilor. În acea perioadă, primul ministru din acea vreme, Mihaly Karoly, declara: Am pierdut războiul, acum e important să nu pierdem pacea.

O declarație pacifistă care a avut un prim rezultat în formarea unităților militare de mici dimensiuni care au produs crimele și atrocitățile împotriva populației române și slovace. Vi se pare diferit acest discurs față de discursul de azi a actualului prim-ministru maghiar Viktor Orban?

Viktor Orban a declarat la o conferință așa-zisă „pentru pace” că luptă pentru pace în războiul dintre Rusia și Ucraina, dacă v-a mai exista un stat cu numele Ucraina.

După cum putem observa, istoria este ciclică, iar liderii noștri de azi refuză să învețe măcar un dram de demnitate și patriotism, mai ales atunci când vine vorba de relația cu Ungaria. De exemplu, notăm declarația insultătoare la adresa României din anul 2023, de la Tușnad, România: „Ei scriu să nu vorbim despre unități administrative teritoriale românești neexistente. M-am gândit la ce s-au referit, cred că l-a Ardeal și Ținutul Secuiesc. Dar noi nu am afirmat niciodată că acestea ar fi unități teritoriale române.

De ce a tăcut Bucureștiul la asemenea afirmații de subminare a unui stat de drept? De ce s-a autosesizat primul ministru slovac și a convocat ambasadorul ungar de la Bratislava pentru explicații? Întrebări fără răspuns pentru liderii români contemporani, lipsiți de curaj și o minimă verticalitate națională.

–  Ei, și acum îți pare bine că făcurăm România Mare și că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinți, tocmai aici la Budapesta?

– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e și o Vienă…

(Discuție între Generalul Marcel Olteanu și Caporalul Bivolaru)

Bogdan Iosifaru

Bibliografie
Historia Special, Iunie 2019
Campania Desrobirea Ardealului și Ocuparea Budapestei, General Mărdărescu, 1922
Oscar Jazi – The dissolution of the Habsburg Monarchy 1929
Margaret MacMillan – Fauritorii Păcii
Peter Pastor – Hungary between Wilson and Lenin
Contele Saint-Aulaire – Însemnările unui diplomat de altădată: în România 1916 – 1920
Florin Constatiniu – O istorie sinceră a poporului român 2008
Gen Marcel Olteanu – Hazarul Negru, 1926