Ruinele Notre Dame sunt o metaforă pentru Biserica occidentală

Dacă cineva avea de gând să aleagă cea mai importantă biserică din lume, Catedrala Notre Dam din Paris (cu o posibilă excepție a Bazilicii Sf. Petru din Roma) ar fi fost în capul listei. Construită în peste două secole, într-o eră care acoperă aproape întreaga perioadă gotică, construcția catedralei a fost finanțată de către binefăcătorii creștini din Franța medieval târzie.

Fructul donațiilor lor, o clădire dedicată Fecioarei Maria – care l-a purtat pe omul-Dumnezeu în ea – au rămas statornică timp de opt secole. Nenumărați oameni care au intrat pe ușile catedralei au fost conduși către o experiență profund divină. Cunoscută sub numele de „cartea oamenilor săraci”, edificiul a povestit istoria Mântuirii prin imagini și picturi pentru acei milioane de oameni care nu puteau citi sau care nu aveau acces la scrieri.

Dar nu ar trebui să ne ferim de adevărul dur cu privire la ceea ce a devenit Notre Dame. Multe alte milioane de oameni au vizitat catedrala anual ca pe un monument istoric, nu pentru a intra în legătură cu transcendentul. În multe privințe, Notre Dame este mult mai aproape de imaginația culturală a Occidentului față de Templul lui Apollo decât de casa Dumnezeului celui viu. A devenit o curiozitate istorică și frumoasă, care semnalează un moment, acum trecut, în care oamenii de dinaintea noastră au crezut în niște lucruri stranii.

Într-adevăr, ruina mocnită a catedralei este acum o metaforă tragică a Bisericii, nu doar în Franța, ci în cea mai mare parte a Occidentului dezvoltat. Structura sau carcasa este încă intactă în mare parte, dar edificiul în sine a fost eviscerat.

Da, încă există preoți. Încă există biserici. Încă există școli și spitale. Dar inima Bisericii – pustiită de-a lungul vremurilor de bogății și consumism, de relativism moral și hipersecularism – nu mai este acolo.

În timp ce biserica mistuită este o metaforă a rolului Creștinismului în Occidentul modern, cea mai importantă acoperire media a mistuirii a fost o performanță. Deși, aparent, o biserică – cu semnificația primordială de a fi un locaș de închinare – principalele reportaje mass-media se bazează pe importanța istorică, artistică și socială a catedralei în prezentarea tragediei.

În timp ce scriu acest lucru, titlurile din New York Times, de exemplu, au exact zero referințe religioase. Au menționat, bineînțeles, edificiul ca un „simbol emblematic al frumuseții și istoriei Parisului” și „o bijuterie a arhitecturii gotice medievale”.

Cu toate acestea, în ciuda obscurității lui, ceea ce va deveni probabil cunoscut ca pur și simplu „focul”, poate fi, de fapt, un semn de speranță, mai ales în timpul acestei Săptămâni Mari înaintea Paștelui. În bisericile din întreaga lume care vor sărbători ajunul Paștelui în noaptea târzie de Sâmbătă spre dimineața zilei de Duminică, luminile lumânărilor vor fi aprinse ca un semn al harului și puterii lui Dumnezeu în mijlocului unui întuneric profund.

Este un întuneric care nu poate opri lumina. Din acele focuri vor fi aprinse multe lumânări, inclusiv lumina pascală, aprinsă în multe biserici la ocaziile speciale. Faptul că focul din Catedrala Notre Dame a avut loc la începutul Săptămânii Mari, nu este un accident.

Președintele francez Emmanuel Macron a declarat că Notre Dame va fi reconstruită. Dar ce anume, mai exact, va fi reconstruit? În esență va fi un muzeu, un simplu simbol sau un depozitar al istoriei și frumuseții Parisului și Franței? Sau va fi ceva mai mult? Ce va ieși din ruine va fi o adevărată casă de rugăciune?

Depinde mult de răspunsul creștinilor. Sfântul Ioan Botezătorul a realizat că pocăința era necesară pentru cei care căutau o experimentare autentică a lui Dumnezeu. Dacă focul de Luni este unul de judecată sau de vindecare, speranță și restaurare, depinde, într-adevăr de capacitatea de căință. Chemarea la acest lucru ar putea fi necesar să vină din afara Occidentului dezvoltat, pentru că noi suntem infectați cu un tip de aroganță socială care face ca apelurile de acest gen să sune absurd.

Biserica este înfloritoare în locuri precum Africa și Asia și poate că e nevoie să le luăm zelul evanghelic pentru a ne ajuta să ne vedem aroganța și nevoia de pocăință. Într-adevăr, o mare parte a banilor colectați în întreaga lume pentru reconstruirea Notre Dame va proveni probabil din rândul creștinilor exponențial în creștere de pe aceste două continente.

Pentru ce vor plăti? Ca și fondatorii catedralei originale, ei își vor pune resursele într-un edificiu care e de sperat că va aduce oamenii mai aproape de Hristos. În această săptămână sfântă, există mai mult decât o speranță obișnuită de a realiza astfel de obiective. În doar câteva zile, creștinii vor comemora faptul că trupul fără viață al lui Isus a rămas în mormânt trei zile. În Duminica Paștelui vom sărbători și chiar vom experimenta puterea lui Dumnezeu prin ridicarea acelui trup din morți. Timp de 2000 de ani, trupul lui Hristos a fost o metaforă pentru Biserică. Cu ocazia fiecărui Paște, creștinii se roagă, în mod special, ca trupul lui Hristos, adică Biserica, să fie reînnoit și însuflețit prin puterea harului lui Dumnezeu.

Focul aprins în ajunul Paștelui este un simbol puternic al acestei speranțe chiar și atunci când lucrurile par a fi mai sumbre ca niciodată. În ciuda incendiului oribil, altarul și amvonul din Notre Dame supraviețuiesc. Pereții săi sunt nemișcați. O cruce încă mai atârnă maiestous peste resturile fumegânde. Ar putea Notre Dame să fie din nou un locaș viu și vibrant pentru trupul lui Hristos, Biserica?

În concluzie, iată o invitație clară pentru a încheia această perioadă premergătoare Paștelui cu un spirit de pocăință care va transforma ceea ce pare a fi o înfrângere teribilă și o tragedie inexplicabilă în calea prin care un nou spirit viu este impregnat în ceea ce a fost puțin mai mult decât o relicvă fără viață în trecut.

Creștinii trebuie să profite la maximum de oportunitatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să transformăm ceea ce arată ca o înfrângere groaznică într-o victorie glorioasă.

Charles C. Camosy
The Federalist