Scrisoare din închisoarea Facebook

Vă scriu din închisoare… dar e în regulă. Am mai fost într-o astfel de pușcărie, explică John F. Di Leo într-un articol American Thinker.

În 2021, am fost închis de două ori în Pavilionul H al Facebook, o dată pentru postarea despre posibila origine a Covid-19 în Wuhan și despre faptul că măștile și lockdown-urile au făcut mai mult rău decât bine… și încă o dată pentru că am distribuit un meme despre participarea voluntară a lui Kyle Rittenhouse la curățarea graffiti-urilor de pe zidurile din Kenosha. Treizeci de zile de fiecare dată.

Dar actuala sentință a fost o surpriză pentru mine.

Recent, am postat o poezie de o strofă a lui Hilaire Belloc, mare autor englez și membru în Parlament. Titlul este „Epitaful politicianului“ și descrie tristețea autorului când un politician corupt moare din cauze naturale, deși în mod clar ar fi trebuit să fie condamnat pentru corupție și spânzurat.

Un prieten a cerut lămuriri cu privire la semnificația ei – lucru deloc neobișnuit când e vorba de poezii – și i-am răspuns la întrebare. În câteva secunde, contul meu a fost restricționat și am primit notificarea extrem de familiară de la megalomanii din Menlo Park, anunțând suspendarea pentru 30 de zile.

Nu trecuse suficient timp ca cineva să apuce să raporteze, sau ca o ființă umană să revizuiască ce am scris. Acesta a fost un act al celebrei Inteligențe Artificiale a Facebook, cunoscută utilizatorilor săi sub numele de Algoritm, sau Bot sau Minionii lui Blinky.

Sistemul a înregistrat o menționare a termenului spânzurat și a blocat utilizatorul care a postat-o. Pe loc.

Nu s-a ținut cont că era o discuție literară, analizând o poezie veche de un secol a unui parlamentar englez. Sistemul nu este capabil să facă distincția între un îndemn la sinucidere sau linșaj și solicitarea pedepsei capitale legitime în urma unei condamnări. Sistemul nu își dă seama dacă eu făceam apel la așa ceva, sau altcineva o cerea, sau dacă, așa cum a fost acum cazul, doi fani ai poeziei moderne discutau despre personaje fictive de acum un secol.

Chiar dacă domnul Belloc a avut pe cineva în minte când a scris poezia – asta nu știu – acea persoană nu are nume și e de mult moartă. Belloc a activat în Parlament cu peste 110 ani în urmă.

Dar sistemul nu poate face diferența și nu este interesat să o facă, deoarece Facebook – compania și oamenii ce-i scriu legile – au decis să implementeze un singur standard în lume, indiferent de limbă, cultură sau context.

Facebook nu poate face distincția între ficțiune și nonficțiune, între realitate și fantezie, între declarații serioase, sarcasm și glume.

Îți asumi riscul când postezi.

Reflectând asupra presupusei mele infracțiuni și sentințe, nu pot să nu fac anumite paralele cu alte situații.

Dacă o școală publică sau o cafenea este o zonă în care nu e voie cu arme, atunci orice lucru care arată ca o armă este, de asemenea, interzis; nici poliția nu ar avea ce căuta acolo dacă nu își lasă armele în mașină, iar studenții pot fi suspendați sau expulzați dacă mușcă dintr-o prăjitură în formă de armă.

Dacă politica unei școli interzice fumatul, atunci copiii pot fi pedepsiți pentru simplul fapt că au bomboane care arată ca o țigară.

Dacă o echipă de doctori ce operează un bolnav poartă măști în sala de operație pentru a preveni riscul de infecție, atunci cu siguranță este la fel de rațional să se impună purtarea unor astfel de măști oamenilor care merg în parcuri, conduc singuri în mașini sau stau în birouri.

Dacă un program de asistență socială – cum ar fi gratuitatea locuinței, alimentelor sau serviciilor medicale – face sens pentru cei în vârstă sau săraci, atunci cu siguranță este la fel de logic să oferim astfel de programe tuturor, indiferent de vârstă și statut financiar, indiferent de cetățenie chiar. Ajutorul acordat veteranilor de 90 de ani din cel de-al Doilea Război Mondial, care au trăit o viață în Chicago, ar trebui să fie oferit și unei caravane de venezueleni care au traversat alte șapte țări pentru a ajunge aici. De ce nu?

Locuitorii din Arizona și California au frecvent penurie de apă. Dar dacă cumpărați un cap de duș sau o toaletă în Michigan, chiar în inima Marilor Lacuri, și acel produs trebuie să fie proiectat cu un sistem care să limiteze cantitatea de apă utilizată. Este o lege federală, aplicată la nivel național, indiferent că locuiți într-o zonă cu secetă constantă sau cu inundații.

Vântul și lumina soarelui sunt gratuite; utilizarea morilor de vânt și panourilor solare pentru a alimenta o fermă într-o zonă însorită și cu vânt ar putea fi eficientă din punct de vedere al costurilor și o alegere logică… însă guvernul federal este împânzit acum de oficiali care venerează soarele și vântul pe post de remedii universale și încearcă să impună dependența de aceste surse în zone unde nu există nici vânt, nici soare, în mod constant.

Fiecare dintre aceste aspecte pare complet diferit de celelalte. Unele reprezintă decizia sindicatelor și asociațiilor, altele decretul consiliilor școlare. Unele sunt capricii neconstituționale ale primarilor și guvernatorilor, altele sunt abuzuri de putere ale birocrațiilor federale.

Citește și Sondaj: 70% dintre americani consideră că Facebook, Twitter fac mai mult rău decât bine

Dar ceea ce au în comun este o lipsă de logică, o lipsă de înțelegere a faptului că circumstanțele diferă, așa că situațiile necesită discriminare locală sau personală.

Acesta este un cuvânt greu, în zilele noastre, nu-i așa? Discriminare. Cel puțin două generații au fost educate să creadă că discriminarea este un rău absolut. Și cu siguranță, unele tipuri (cum ar fi antisemitismul sau bigotismul rasial) pot fi.

Dar termenul în sine înseamnă pur și simplu actul de a distinge între cazuri diferite și de a-l analiza pe fiecare în consecință. Discriminarea – analiza logică, atentă, bazată pe fapte – este esențială în viața noastră personală și este mai importantă ca niciodată în arena politică.

În America și Occident – în ultimele două secole, cel puțin – se duce o luptă între libera inițiativă și planificarea de la centru. Susținătorii acesteia din urmă – cei ce impun reglementări excesive, de la fiecare nivel – se fac vinovați de continua degradare a celui mai grozav sistem economic și social din istoria omenirii.

Există momente în care purtarea unei măști face sens și momente în care nu face. Există cazuri în care limitatorul de apă își are rostul, și cazuri în care e o prostie să-l impui. Sunt vremuri în care ajutorul social reprezintă soluția onorabilă și generoasă, și vremuri în care asistența socială falimentează societatea și distruge nivelul de trai al unor națiuni întregi.

Fiecare, personal, poate și ar trebui să ia majoritatea acestor decizii, pe plan local. O companie ia decizii în ceea ce privește propriul management și propriile produse. Un spital ia decizii pentru ceea ce face în sala sa de operații. O persoană ia decizii pentru propria sa viață.

Când planificarea de la centru impune decizii proaste, susținătorii ei ne spun că aceste greșeli constituie o excepție. Mesajul nerostit este că „nu s-au aplicat corect regulile socialismului“.

Dar nu sunt o excepție. Planificarea de la centru aduce cu sine greșeli, deoarece cu cât deciziile sunt aplicate la nivel mai general, cu atât sunt mai multe diferențe în teren. Cu cât organizația este mai mare, cu atât devine mai imposibil pentru oricine, sau pentru orice politică, să aibă toate lucrurile în vedere și să ia deciziile corecte.

Ne este mai bine tuturor dacă urmăm sfaturile Părinților Fondatori și lăsăm poporul să ia deciziile. Cetăţenii suverani.

Planificarea de la centru nu funcționează când vorbim de guvernare; amintiți-vă de URSS. Planificarea de la centru nu funcționează nici când e vorba de aparate; amintiți-vă toaletele cu limitator de debit. Planificarea de la centru nu funcționează nici în cazul rețelele sociale; amintiți-vă ultima dată când Mark Zuckerberg v-a băgat la închisoare pentru sarcasm.

Traducere și adaptare
Tribuna.US