Sever Voinescu: Eroismul ucrainean și inima stafidită a Europei

Putin invadase Ucraina de vreo două săptămîni, cînd am citit o foarte interesantă anchetă jurnalistică realizată de news.yahoo.com. Presa internațională difuza știri uimitoare, despre lunetiștii ucraineni care împușcă înalți ofițeri ruși pe frontul din Ucraina. În general, lumea asista uimită la o evoluție militară neașteptată: ucrainenii nu doar că rezistau invaziei lui Putin, dar se puteau vedea chiar semnele unei contraofensive. Era clar pînă și pentru cel mai nepriceput observator că diferența dintre armata ucraineană cu care se confruntaseră rușii în 2014 și cea pe care o aveau în față acum, în 2022, este imensă. Desigur, cineva îi ajutase. Era evident pentru toată lumea cine, scrie Sever Voinescu pentru Dilema Veche.

Sever Voinescu este jurnalist, analist politic, conservator și fost Consul General al României la Chicago.

Acest articol din news.yahoo.com se baza pe discuțiile jurnalistului cu mai mulți înalți responsabili din CIA, firește nenumiți. Astfel, jurnalistul a putut detalia – cît a putut – programul secret prin care SUA a ajutat Ucraina să-și construiască capacitatea de apărare în fața armatei ruse. Pe scurt, începînd cu 2015, CIA a trimis în zona Donbas un număr neprecizat de instructori militari care i-au învățat pe ucraineni să folosească armamentul defensiv american ultraperformant, cum să se camufleze, cum să evite detectarea prin mijloacele digitale folosite de ruși, cum să comunice între ei astfel încît să nu poată fi interceptați de tehnica rusească, cum să poată ei monitoriza comunicațiile militare rusești, cum să se organizeze în apărare sau în insurgență, cum să planifice operațiuni militare și altele asemenea. Printre aceste programe figura și antrenamentul lunetiștilor ucraineni, care fuseseră cu totul anihilați în 2014 printr-o tehnologie secretă rusească, de care, acum, americanii i-au învățat cum să se ferească. Dar ceea ce mi-a atras mai mult atenția în acel articol a fost următorul fragment: „Cînd paramilitarii CIA au ajuns pentru prima dată în estul Ucrainei după incursiunea militară rusă din 2014, misiunea lor a avut două direcții. Prima, să identifice modul în care CIA ar fi putut să le fie cu adevărat de ajutor forțelor speciale ucrainene care luptau cu militarii ruși și cu aliații lor, separatiștii, într-un război de uzură în Donbas. Dar a doua direcție a fost aceea de a testa determinarea ucrainenilor. CIA trebuia să afle cum stau ucrainenii cu coloana vertebrală. Întrebarea era: «O vor lua la sănătoasa cînd va fi să fie sau vor rezista și vor lupta?», după cum a formulat un oficial. Toți paramilitarii CIA au raportat superiorilor lor că, într-adevăr, ucrainenii sînt gata să lupte”. Nu s-au înșelat.

Pentru americani, evaluarea stării de spirit a ucrainenilor era esențială, după lecțiile din Afganistan și Irak. În aceste două țări, americanii au cheltuit zeci de miliarde de dolari pentru a construi armate care să lupte cu islamiștii și nu a ieșit nimic – soldații locali, plătiți, echipați și antrenați de americani, fie nu luptau deloc, fie sabotau, fie dădeau pur și simplu fuga la inamic cu prima ocazie. În Ucraina, însă, americanii au înțeles că aveau de-a face cu alt gen de oameni. Și i-au ajutat. Și așa avem acum, în Ucraina, o forță militară națională care își apără țara uimitor de eficient în fața unei armate care, pînă de curînd, era socotită invincibilă.

Ucrainenii dau Europei anului 2022 o lecție pentru care mă tem că opulentul nostru continent, cu birocrația lui pe cît de groasă, pe atît de nevolnică, cu politicienii lui minusculi, nu este pregătit. Este o lecție despre forța inimii. Fără îndoială că în lipsa sprijinului logistic, politic, moral și financiar al Occidentului, și în primul rînd al Americii, Ucraina nu ar fi fost capabilă să dea rușilor o asemenea entuziasmantă replică militară. Dar ce e imediat de adăugat este că acest sprijin masiv a fost mobilizat nu de conștiința morală, amorțită și flască a Occidentului, ci de puternica impresie pe care a lăsat-o lumii inima ucraineană. Astăzi, lumea nu trimite Ucrainei arme ca să reziste, ci o face pentru că Ucraina rezistă! Sigur că armele și tehnologia determină succesul unor acțiuni militare, dar fără inimă, fără curaj și determinare, fără disponibilitatea omenească spre eroism, un război nu va fi niciodată cîștigat. Sau, mai exact, un război îndreptat împotriva unui popor care este gata de eroism colectiv e pierdut. Mai repede sau mai tîrziu, cu mai mult sau mai puțin sînge vărsat, dar e pierdut. Rușii învață asta, acum, pe pielea lor.

În acest context, „înțelepții” Occidentului îndeamnă Ucraina să cedeze. Soluțiile occidentale în fața invaziei ruse duc, toate, în aceeași direcție: cedare de teritorii. Mai pe scurt: Rusia trebuie să iasă victorioasă sau, măcar, să se aleagă cu ceva după ce a invadat Ucraina. De ce? Nu pentru că are dreptate, nu pentru că pretențiile ei sînt justificate, ci pentru că e Rusia. Kissinger, laureat Nobel pentru Pace, guru al diplomaților de oriunde, argumentează chiar așa: Occidentul să nu uite ce e Rusia și să-i dea, acolo, niște teritorii ucrainene, pentru că, vorba aia, e Rusia!

Dar ce-i Rusia, de fapt? Biciul lui Dumnezeu pe Pămînt? Satrapul mondial de neoprit? Căpcăunul căruia trebuie să-i sacrificăm copii periodic ca-n povești? Rusia este, astăzi, departe a avea puterea să fie ce-și închipuie că este. Rusia este suficient de slabă și de vulnerabilă ca să fie mai degrabă ce vrea Occidentul să fie. Dacă frica Occidentului o face Căpcăun, atunci Căpcăun va fi, dacă curajul Occidentului o face să fie o țară cu care, cît de cît, te poți înțelege, atunci asta va fi. Și ce se face Occidentul dacă, iată, ucrainenii nu vor să recunoască în Rusia Căpcăunul, ci doar un invadator care poate fi învins? O să le predea Occidentul ucrainenilor lecția de lașitate, în replica lecției de eroism pe care o primește?

Lecțiile curajului și eroismului vin, însă, într-un moment nepotrivit. Lecția eroismului e o lecție de la inimă la inimă, doar că inima Occidentului a îmbătrînit și s-a cam stafidit. Un duhovnic spunea odată că drumul de la minte la inimă e cel mai lung drum de pe lume. O fi, dar asta nu înseamnă că legătura funcțională dintre minte și inimă este mai puțin directă. Vremurile „iluminării” europene au pus în desaga noastră culturală multe formule care indică o anumită legătură între minte și inimă (La Rochefoucauld: „Inima face din minte sclavul ei prost”, Hume: „Mintea e sclava inimii” etc.). Așa o fi arătat lumea văzută atunci. În vremea noastră, din cîte bag de seamă, inima stafidită face din minte o vizuină strîmtă a lașității. Și să nu-mi spuneți că ideea de a ceda Rusiei teritorii ucrainene în schimbul păcii este o victorie a rațiunii sau un exemplu de pragmatism. Căci nu e mai mult decît o prostie lașă, meschină și ignobilă a unora care n-ar fi luptat nici măcar două zile cu orcii lui Putin.