Socialismul distruge caracterul

Adevărații socialiști nu-și doresc o lume mai bună, ci una perfectă. De aceea privesc cu dispreț, uneori cu ostilitate o ameliorare treptată. Din aceleași motive sunt gata să sacrifice fericirea generației prezente de dragul unei fericiri imaginare a unei generații viitoare care încă nu se întrezărește.

Theodore Dalrymple, The National Review, tradus de Edictum Dei

Dacă îi spui unui socialist că sute de milioane de oameni au fost ajutați să iasă din sărăcie în ultimele decenii prin mijloace opuse socialismului, îți va răspunde că multe milioane de oameni nu au ieșit din sărăcie, ca și cum ar fi posibil să existe o perioadă în care toți oamenii pământului să beneficieze în mod egal de condițiile economice îmbunătățite, ca și cum sărăcia este anomalia care necesită explicații, nu bogăția.

Oscar Wilde, în “Sufletul Omului în Socialism” (1891) scria că “este imoral să folosim proprietatea privată pentru a alina răul teribil care este cauzat de instituțiile proprietății private.” Singura soluție reală la problema sărăciei, după părerea lui Wilde, era desființarea proprietății însăși. Până când aceasta va fi desființată, persoana care își folosește avuția în acest fel era un exploatator josnic și periculos, pentru că tăinuia exploatarea față de cei exploatați, făcând-o să pară suportabilă.

Textul lui Wilde este considerat autoritativ pentru o anumită direcție de gândire, deși (sau poate, datorită faptului că) este marcat de o gândire adolescentină. Totuși își păstrează aura atrăgătoare într-o lume care este cronic nesatisfăcătoare pentru locuitorii ei și nu doar pentru cei defavorizați. Wilde, un om foarte inteligent, a observat că felul de a fi al oamenilor nu este întotdeauna bun și a atribuit acest fapt dezamăgitor influenței proprietății private. Desființați proprietatea privată și “vom avea un individualism adevărat, frumos și sănătos. Nimeni nu își va risipi viața pentru a acumula lucruri sau simboluri ale lucrurilor, ci va trăi. A trăi este cel mai rar întâlnit lucru din lume. Cei mai mulți oameni există și atât.”

Această idee este asemănătoare cu ideea marxistă că omul va deveni el însuși cu adevărat doar după instaurarea comunismului.

Wilde adaugă: “Atunci când o vom vedea, adevărata personalitate a omului va fi ceva minunat. Va creşte simplu şi natural ca o floare sau ca un copac. Nu va lupta cu sine. Nu se va angaja în certuri sau dispute. Nu va căuta să dove­dească ceva. Va şti totul. Cu toate acestea, nu se va preocupa de cunoaştere. Va avea înţelepciune. Valoarea acesteia nu se va măsura în lucruri materiale. Nu va avea nimic. Şi, cu toate acestea, va avea totul – chiar dacă i se va lua, va mai avea încă, atât de bogată va fi.”

Mi se pare uimitor faptul că cineva ar putea crede asemenea năzbâtii, cu atât mai puțin un om atât de înzestrat intelectual ca Wilde. Însă nu este greu să găsim intelectuali contemporani care sunt de acord, de exemplu Slavoj Zizek, superstarul filozof din Slovenia, care adună mulțimi de tineri admiratori oriunde merge. Se pare că visătorii de utopii sunt ca săracii pe care îi avem întotdeauna cu noi.

Deconspirând efectele proprietății private asupra personalității umane, Wilde continuă (la fel ca Marx și Engels înaintea lui) să-și imagineze minunatele urmări pe care abolirea proprietății private le va avea asupra relațiilor personale și intime: “De exem­plu, socialismul anihilează viaţa de familie. O dată cu abolirea proprietăţii private, căsătoria în forma ei actuală trebuie să dispară. Aceasta e o parte a pro­gramului. Individualismul acceptă această idee şi o rafinează. El converteşte constrângeri legale într-o formă de libertate care va ajuta la dezvoltarea deplină a personalităţii şi va face iubirea bărbatului şi femeii mai minunată, mai frumoasă, va face din ea o iubire care înnobilează.”

Întâmplarea face că am observat îndeaproape această dragoste mai frumoasă și care înnobilează a unui bărbat și a unei femei în condițiile date mai sus, precum și abolirea restricțiilor legale (adică a tuturor structurilor și obligațiilor sociale aferente unor relații familiale) împreună cu presupusa dezvoltare completă a personalității și nu a fost chiar atât de fermecătoare precum Wilde, Marx și Engels și-au imaginat sau au descris. De fapt era respingătoare, din motive pe care orice persoană rațională peste 20 de ani le-ar înțelege. Absența oricăror constrângeri nu a condus nici măcar la libertate, precum un alt scriitor irlandez, Edmund Burke, scotea în evidență cu un secol înaintea lui Wilde:

“Oamenii se califică pentru libertatea civilă în exact aceeași măsură în care sunt dispuși să își pună lanțuri morale asupra apetiturilor personale; în măsura în care dragostea lor de dreptate este mai presus de lăcomia lor; în măsura în care calitatea și înțelepciunea înțelegerii lor este mai presus de vanitate și bănuieli, în măsura în care sunt mai preocupați să asculte de sfatul celor buni și înțelepți decât de lingușeala ticăloșilor. Societatea nu poate exista până când o forță de control asupra voinței și poftelor nu se va instaura undeva. Cu cât va fi mai puțină înăuntru, cu atât va fi nevoie de mai multă în afară. Este instituit în alcătuirea eternă a lucrurilor că oamenii nestăpâniți nu pot fi liberi. Patimile lor le făuresc lanțurile.”

Evident, există posibilitatea atât a unui regres, cât și a unui progres intelectual. Oamenii care au trăit pe propria piele visul lui Wilde și pe care i-am observat îndeaproape, doctor fiind într-o zonă săracă a unui oraș din Marea Britanie, trăiau sub un regim socialist la fel de complet (deși nu atât de autoritarist) ca cel din Republica Sovietică. Locuințele, educația, sistemul de sănătate și venitul proveneau din colectivitate, nu din ceea ce făceau ei înșiși. Trăiau într-o siguranță deplină, serviciile publice îndeplinindu-le nevoile, cu excepția cazurilor în care își părăseau locuința sau când erau atacați de semenii lor. Totuși aveau o fărâmă de proprietate privată, care era alcătuită în mare parte din haine și câteva electrocasnice, televizor și piese de mobilier fără valoare. Nici Wilde nu ar fi putut susține ca oamenii să nu aibă propriile haine; acești oameni trăiau într-un mediu care era deosebit de uniform. Standardul situației materiale a fost disociat cu succes de orice efort pe care l-ar fi putut face în această privință. (Theodore Dalrymple a fost psihiatru și medic în penitenciar – n.t.)

Relațiile sexuale erau lipsite de orice restricție legală, așa cum își imagina Wilde. În această privință, era un profet; dar din nefericire, restul viziunii sale era lipsită de veridicitate și acuitate. Oamenii care erau lipsiți de orice motiv economic sau obligație contractuală de a exercita control de sine erau cei care credeau că nu le-ar fi nici mai bine, nici mai rău dacă s-ar strădui în această privință. Relațiile dintre sexe, care odată erau supuse constrângerilor pe care Wilde le-ar fi dorit înlăturate pentru ca întreaga frumusețe a personalității umane să iasă la iveală, au devenit fluide în cel mai rău mod cu putință. Tatăl nu rămânea în viața odraslei sale în timpul copilăriei ei, iar suita de tați vitregi a devenit un tipar binecunoscut. Gelozia, cel mai puternic instigator al violenței între bărbați și femei, a crescut îngrijorător. Încrederea a dispărut și violența i-a luat locul. A fost creat un mediu social în care ciclul sărăciei relative (sau absolute), care trebuia să fie justificarea pentru instaurarea socialismului, exista acum ca un soi de profeție autoîmplinită. Dacă socialiștii iubeau săracii atât de mult încât doreau să îi păstreze în starea de sărăcie, nu ar fi putut face o treabă mai bună de-atât.

Socialismul nu este numai o doctrină economică, ci este o revoltă împotriva naturii umane. Refuză să creadă că omul este o creatură căzută și caută să îl perfecționeze făcându-l egal cu semenul său. Nu este de mirare că formarea Omului Nou a fost țelul suprem al tiraniei comuniste, vechea versiune a Omului fiind atât de imperfectă încât era detestabilă. Dar astfel de vise zadarnice și condamnabile, în ciuda rezultatelor dezastruoase pe care punerea lor în aplicare de către oamenii fără scrupule aflați la putere le-a avut, sunt departe de a fi străine generațiilor actuale de intelectuali. Omul, știindu-se imperfect, va continua să viseze și să creadă nu doar în planuri vizionare de îmbunătățire, ci și în perfecțiune, într-o viață atât de perfect organizată încât toată lumea va fi fericită, bună, cuviincioasă și altruistă fără niciun efort. Iluziile izvorăsc veșnic, cu precădere printre intelectuali.

Tribuna.US