Stânga celebrează moartea reginei Elisabeta a II-a ca pe o victorie împotriva imperialismului, dar ignoră ascensiunea Chinei

„Trebuie să spunem adevărurile urâte în ceea ce o privește pe Regina Elisabeta și Imperiul Britanic“, suna titlul unui articol scris de Karen Attiah pentru Washington Post. Defuncta regină, susține Attiah, este „vinovată pentru crimele națiunii“, inclusiv pentru conducerea unui „imperiu cu o istorie de brutalitate“.

Attiah o critică pe Elisabeta a II-a pentru că „a purtat bijuterii jefuite din fostele colonii“ și pentru că „și-a asumat de bunăvoie rolul simbolic și condescendent de ‘mamă albă’ pentru popoarele cu pielea închisă la culoare din fostul imperiu“. Dar ea nu este singura cu astfel de opinii anti-britanice, analizează Casey Chalk pentru The Federalist.

Săptămâna trecută, Uju Anya, o profesoară nigeriană de la Carnegie Mellon, posta pe Twitter:

„Am auzit că monarhul unui imperiu ce comite genocid, fură și violează este pe moarte. Sper să aibă parte de suferințe cumplite“.

Shailja Patel, o scriitoare și activistă kenyană, a criticat „aparatul creator de mituri“ ce acționează după moartea Elisabetei, eclipsând rolul ei de simbol al maleficului Imperiu Britanic.

Time a publicat un articol intitulat „Domnia imperială plină de violență a reginei Elisabeta a II-a“, în timp ce Mou Banerjee, profesor de istorie a Asiei de Sud la Universitatea din Wisconsin-Madison, a declarat pentru NPR că „Se spune că steaua Imperiului Britanic nu apune niciodată. Eu cred că a apus odată cu moartea reginei Elisabeta“.

Totuși, cu toată indignarea față de trecutul colonial al Marii Britanii (care este mult mai complicat decât admite Stânga), cei care critică abuzurile britanice din întreaga lume ar trebui să fie atenți la altceva.

Asta pentru că, dacă istoricul imperialismului britanic în locuri precum Africa și Asia a fost negativ, ar trebui să se ia în calcul ceea ce face deja – și își propune să facă pe viitor – Republica Populară Chineză, în aceleași zone și în întreaga lume.

Citește și Marele zid de oțel și amenințarea globală reprezentată de China

Un regim cu adevărat totalitar

Majoritatea americanilor de astăzi sunt oarecum conștienți de abuzurile guvernului comunist din China. Se știe de detenția și reeducarea a milioane de uiguri, predominant musulmani, în provincia Xinjiang, situată în vestul țării, care include muncă, sterilizări și avorturi forțate.

Pe bună dreptate, multe organizații internaționale acuză China de genocid: din 2015 până în 2018, rata natalității în regiunile Hotan și Kashgar, majoritar uigure, au scăzut cu peste 60%.

De asemenea, China persecută agresiv creștinii, unii dintre ei fiind închiși în lagăre de reeducare, în timp ce alții sunt arestați și torturați pentru credința lor.

Partidul Comunist Chinez (PCC) a înăbușit democrația în Hong Kong (o fostă colonie britanică), trimițând la închisoare activiștii pro-democrație și obligându-i pe cei ce critică guvernul să facă mărturisiri sub amenințare.

Pe lângă asta, sistemul de „credit social“ al Chinei clasifică cetățenii și îi pedepsește – prin refuzul de a le aproba împrumuturile pentru locuință, interdicții de zbor, limitarea accesului la internet și altele – dacă PCC consideră că aceste persoane nu sunt demne de încredere.

Există, de asemenea, măsuri draconice impuse de stat în ceea ce privește virusul Covid-19, inclusiv carantine stricte, care încalcă drepturile omului, încă în vigoare la aproape trei ani după apariția bolii, în China.

Exportul totalitarismului în întreaga lume

Întrucât nu se mulțumește să creeze o distopie doar în țara sa, China își exportă viziunea totalitaristă în întreaga lume. Ne referim la sprijinirea altor regimuri totalitare, în special a vecinului său, Coreea de Nord, care amenință în mod regulat stabilitatea întregii zone a Pacificului de Est.

Există multe alte exemple: dictatorul Hun Sen din Cambodgia, regimul comunist din Cuba și Pakistanul profund disfuncțional (și persecutor proeminent al creștinilor). O listă a țărilor care au sprijinit represiunea Chinei asupra Hong Kong-ului include națiuni precum Venezuela, Nicaragua, Iran, Belarus, Somalia, Yemen, Siria și Birmania.

Influența Chinei este însă în creștere practic peste tot. China a convins zeci de orașe din întreaga lume să folosească „tehnologia sa pentru orașe inteligente“ pentru a combate mai bine infracționalitatea și pentru a-și monitoriza mai eficient cetățenii.

Peste tot în lume, China se folosește de întreprinderile de stat pentru a-și crește influența asupra altor țări, inclusiv prin monitorizarea telefoanelor mobile și a utilizării internetului de către cetățeni.

La începutul acestui an, China a furat de la diverse corporații multinaționale proprietate intelectuală în valoare de trilioane de dolari (a furat, de asemenea, tehnologia noastră militară).

China recurge și la influența sa pe plan maritim. Ea deține peste 100 de porturi în aproximativ 63 de țări, iar 80% din terminalele portuare chinezești de peste mări sunt deținute de trei operatori de terminale, dintre care doi sunt întreprinderi de stat: China Ocean Shipping Company și China Merchants Group.

Țara are deja o bază militară externă în Djibouti și are planuri de a construi baze militare în Cambodgia, Guineea Ecuatorială, Tanzania, Emiratele Arabe Unite și Kiribati – parte a planurilor sale strategice de a obține paritatea militară globală cu America și, eventual, de a o depăși.

Citește și Opinie: 100 de ani de prezență comunistă în China: tiranie, genocid, progres

China face ca imperialismul britanic să pară insignifiant

După cum explică Steven W. Mosher în cartea sa „Pericolul din Asia: De ce visul Chinei este noua amenințare la adresa ordinii mondiale“, rasismul este omniprezent în China și se manifestă nu doar asupra segmentelor proprii de populație percepute ca o amenințare pe plan intern, cum ar fi uigurii și tibetanii, ci și împotriva altora, inclusiv a persoanelor de culoare.

Rasismul împotriva persoanelor de culoare, în mass-media și în divertismentul chinezesc, este destul de evident. Există un cuvânt pentru șovinismul comun culturii chineze Han: „Dazhonghua Zhuyi“, pe care Mosher îl descrie drept „o formă puternică de ultranaționalism specifică chinezilor, care se bazează în egală măsură pe narcisismul colectiv și pe xenofobie“.

Altfel spus, viitorul Imperiu Global Chinez va face ca presupusele crime ale Marii Britanii să pară neînsemnate prin comparație, având în vedere realitățile sale totalitare actuale.

Dacă China este dispusă să utilizeze munca forțată pe plan intern, de ce ar crede cineva că îi va trata diferit pe muncitorii din țările în curs de dezvoltare, mai ales după ce națiunile din Africa și Asia nu vor fi altceva decât marionete ale PCC?

Multe națiuni, cum ar fi Insulele Solomon, aproape că au ajuns la starea respectivă. În ceea ce privește politica externă, obiectivul Chinei este clar și simplu: dominația globală și extracția resurselor, indiferent de consecințele pentru populațiile locale.

Da, este adevărat, britanicii au extras și ei resursele altora, au exploatat populațiile locale și chiar au reprimat cu violență dizidența. Dar totodată, din cauza unei percepții autentice, chiar dacă poate naive și adesea arogante despre ei înșiși, au căutat să facă bine.

Au introdus guvernarea prin reprezentanți, statul de drept și educația modernă în întreaga lume, din Caraibe până în Africa și Asia de Sud. Arhitectura fizică și intelectuală a imperiului lor încă se vede în întreaga lume, adesea pentru că până și cei pe care i-au cucerit le-au recunoscut meritele.

Nu trebuie să uităm nici faptul că Imperiul Britanic și-a salvat coloniile de un fascism mult mai inuman pe care Germania, Italia și Japonia au încercat să îl impună în lume.

Soldații britanici și aliații lor coloniali și-au vărsat sângele și au murit împreună pentru a salva lumea de Hitler și Tojo.

Și, în diferite moduri, britanicii și-au petrecut mai bine de jumătate de secol cerându-și scuze și finanțând cauze caritabile ca să-și răscumpere greșelile. Adevărul este că busola morală a Marii Britanii (deși viciată) i-a permis să își asume vina pentru păcatele sale într-un mod poate fără precedent în istoria omenirii.

Nu vă așteptați ca PCC să își ceară vreodată scuze sau să acorde despăgubiri pentru ceva. Versiunea oficială a partidului este că Mao Zedong, și nu PCC-ul creat de acesta și care continuă să conducă după moartea sa, este responsabil pentru excesele Marelui Salt Înainte și ale Revoluției Culturale, care au dus la moartea a milioane de cetățeni chinezi.

PCC crede în propria sa superioritate morală și culturală și dezvoltă planuri strategice pentru a se asigura că și restul lumii știe acest lucru. Vorbind despre Marea Britanie, Karen Attiah declara:

„Trebuie să ne punem din nou pe treabă – să demontăm actualele vestigii ale imperiului rasist și colonial pe care ea [Regina Elisabeta] l-a reprezentat cu atâta devotament“.

Attiah ar face mai bine să se concentreze asupra imperiului global din prezent, mult mai expansiv și distopic, mai degrabă decât asupra unuia mult mai puțin criminal care s-a destrămat deja.

Traducere și adaptare
Tribuna.US