În momentul descoperirii lor, în anul 1961, pe malul Mureșului, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie, de către echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa, prea puțini bănuiau valoarea artefactelor denumite ulterior „Tăblițele de la Tărtăria”.
Siturile neolitice de aici se află pe teritoriul comunei Săliștea, la aproximativ 30 km de Alba Iulia, iar Vlassa lucra la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca. Printre artefactele descoperite s-au numărat 26 de idoli din argilă arsă și alabastru (evidențiind un complex ritualic fascinant), dar ceea ce a atras atenția lumii științifice au fost trei tăblițe de lut, două dintre ele purtând simboluri misterioase, asemănătoare cu cea mai veche scriere sumeriană cunoscută. Toate aceste obiecte se aflau într-o groapă rituală, alături de o brățară din cochilie și de oasele arse, sparte și dezarticulate ale unui adult. Vlassa a crezut inițial că era vorba despre un bărbat, însă cercetările ulterioare au arătat că era o femeie de 35-40 de ani, supranumită „Milady Tărtăria”.
Materialul din care au fost create plăcuțele este un lut ars, cu o textură fragilă. Au fost găsite nearse, însă ulterior au fost arse în laborator. Două dintre plăcuțe sunt rectangulare, iar una este rotundă. Pe fiecare se observă linii, cruci, semne în formă de „M” sau spirale. Acestea par organizate intenționat, ceea ce a dus la ideea că ar reprezenta o formă de comunicare. Din păcate, plăcuțele au fost supuse unui proces de ardere după descoperire. Astfel, datarea cu carbon a fost compromisă.
Două dintre tăblițe sunt găurite și sunt acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar. Cea de formă discoidală cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conținute pe ea se regăsesc în literele conținute în inscripțiile arhaice grecești (dar și la scrierile feniciană, etruscă, italică veche, iberică).
Tăblițele au fost datate în jurul anului 5.300 î.Hr., de către cercetătorul german Harald Haarmann. Acestea au simboluri similare culturii Vinča, cunoscută și ca Turdaș – Vinča, o cultură neolitică descoperită în Serbia de astăzi și părți mai mici ale Bulgariei și României.
Cea mai mare parte a simbolurilor Vinča au fost create între 4500 și 4000 î.Hr., iar semnele de la Tărtăria ar putea fi mai vechi, în jur de 5300 î.Hr., deși această datare, obținută prin asociere, este contestată.
Pentru ansamblul acestor simboluri, Haarmann a propus denumirea de „scrierea de la Dunăre” („Danube script”).
Subiectul tăblițelor de la Tărtăria are o frecvență de citare în articolele științifice și arheologie mult mai mare decât majoritatea artefactelor arheologice.
Se pare totuși că frecvența nu ajunge la cotele la care sunt citate scrierea sumeriană, linear B sau linear A. Tăblițele de la Tărtăria sunt citate foarte des, atunci când subiectul discuției este începutul scrisului în lume și/sau cele mai vechi scrieri din lume. Ele sunt adeseori citate, în sensul că ar putea candida la cel mai vechi scris din lume.
Aceasta se datorează pe de o parte faptului că tăblițele poartă semne, dar motivul principal este vârsta prezumată asociată acestor tăblițe (și desigur semnelor). Dacă vârsta estimată, cea de aproximativ 5300 î.Hr., s-ar dovedi în final a fi reală, iar semnele se dovedesc a fi scris, atunci ele sunt cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume.
Celelalte candidate la cea mai veche scriere din lume și anume, scrierile egipteană, Harappa și cea sumeriană, datează toate din jurul datei de 3200-3500 î.Hr. Evident, distanța în timp între 3500 î.Hr. și 5300 î.Hr. este mare. Din păcate, există un obstacol insurmontabil în ceea ce privește determinarea vârstei (posibilitatea datării cu carbon radioactiv nu mai există datorită unui tratament termic).
În ceea ce privește faptul că pe ele este sau nu un scris, speranțe există și în timp cercetătorii vor putea spune dacă este doar proto-scriere sau scris adevărat, în acest caz din urmă desigur vor trebui să spună despre ce fel de scris anume este vorba pe fiecare din ele (pictografic, ideografic, silabar etc).
Descoperirea tăblițelor a stârnit curiozitatea cercetătorilor pe plan mondial și s-a pus problema datării cu radiocarbon a pieselor descoperite. În anii trecuți a fost imposibilă datarea cu carbon radioactiv în primul rând datorită conținutului mic de carbon (lutul sau argila era nisipos, cu conținut mare de siliciu).
Piesele au fost apoi introduse după descoperire într-un cuptor al laboratorului de restaurare din Cluj și arse, astfel că acest mod de datare nu mai poate fi efectuat. Motivul este degradarea carbonului, metoda și tehnica de datarea excluzând obiectele supuse unui tratament termic. S-a realizat în schimb o datare a scheletului lângă care s-au descoperit tăblițele, rezultând cu aproximație anul 5300-5500 î.Hr.
În fapt, în știință sub nicio formă nu se poate atribui vârsta unui obiect ca fiind aceea a altui obiect chiar acesta din urmă fiind găsit lângă sau în vecinătatea primului.
La aceasta se adaugă o altă dificultate: stratigrafia locului este disputată. Vlassa a publicat doar un raport preliminar, în 1963, în revista „Dacia”, fără fotografii ale obiectelor în poziția în care au fost găsite, iar unii cercetători au sugerat că tăblițele ar putea proveni din straturi mai recente ale sitului. Alții, între care Marco Merlini, susțin că groapa rituală este prea îngustă pentru ca tăblițele și celelalte obiecte să fi ajuns acolo prin cădere.
Una dintre cele mai mari provocări ale arheologilor a fost descifrarea semnelor misterioase de pe tăblițe. Ipoteza conform căreia acestea ar putea reprezenta o formă timpurie de scriere ideografică a fost susținută de asemănările dintre aceste semne și cele găsite pe tăblițele arhaice din Uruk.
Chiar Vlassa le-a comparat cu tăblițele arhaice din Uruk-Warka IV, considerând că multe semne sunt identice sau foarte asemănătoare, iar groapa o interpreta ca pe un complex magico-religios, cu o ofrandă sacrificială.
Orientalistul maghiar János Harmatta a realizat o primă încercare de interpretare a textului de pe tăblițe, sugerând că ar putea fi vorba despre o donație către un loc sacru, un obicei similar celui întâlnit în inscripțiile mesopotamiene.
De asemenea, savantul german Adam Falkenstein a analizat simbolurile și a subliniat legăturile acestora cu scrierile cuneiforme timpurii.
Nu toți specialiștii sunt de acord, însă: unii consideră că argumentele care leagă semnele de la Tărtăria de proto-scrierea sumeriană au o greutate foarte mică.
Indiferent de adevărul istoric, plăcuțele de la Tărtăria au un impact cultural major. Ele inspiră curiozitate, cercetare și mândrie națională. Sunt simboluri ale misterului din trecutul Europei și reprezintă un punct de plecare în dezbaterea despre originea scrisului.
Multe cărți, documentare și teorii au fost dedicate acestui subiect. Plăcuțele de la Tărtăria sunt parte dintr-un patrimoniu arheologic valoros. În școli, muzee sau documentare, plăcuțele de la Alba sunt prezentate ca o comoară istorică. Sunt comparate cu alte mari descoperiri ale lumii antice.
Aceste artefacte ridică întrebări despre cine eram ca popor în zorii civilizației. Ele ne leagă de o epocă în care nu existau imperii, dar existau simboluri și credințe. Plăcuțele ne vorbesc, chiar dacă nu le înțelegem încă mesajul.
În mediul academic, plăcuțele de la Tărtăria continuă să provoace interes. Arheologi, lingviști și istorici se întorc mereu asupra lor. Se fac comparații, se emit ipoteze noi, se speră la alte descoperiri care să le confirme sensul.
Marco Merlini și Gheorghe Lazarovici au dedicat sitului studii aprofundate, iar Merlini a creat și o bază de date a inscripțiilor Vinča, numită DatDas. Fiecare nouă teorie aduce o piesă în puzzle-ul trecutului.
Plăcuțele descoperite la Tărtăria sunt, fără îndoială, unul dintre cele mai fascinante mistere ale antichității europene.
Dorin Nădrău
Tribuna.US
Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ
COMMENTS