„Toleranța” este doar o imitație ieftină a iubirii creștine

„Toleranța” este doar o imitație ieftină a iubirii creștine

CREDINŢA TRANSFORMĂ CULTURA: FAMILIA
Chemare la post și rugăciune pentru Referendum
MICUL SAMARITEAN – Raport al dăruinței: ÎN LOC DE GHIOCEI
Symposium “Many Nations, One Faith. Orthodox Christian Identity in Contemporary America.” – at University of Chicago
Vedeta din Patimile lui Hristos: „Hollywood mi-a întors spatele din cauza credinţei mele în Dumnezeu”

Datorită influențelor neobosite ale Hollywood-ului și ale activiștilor progresiști, mulți oameni consideră creștinii a fi oameni plini de ură. În mod special, creștinii sunt plini de ură pentru că religia creștină interzice o gamă largă de comportamente sexuale, iar progresiștii seculari au decis că acest lucru îi face pe creștini „homofobi”. Această etichetă poate fi aplicată vrând-nevrând, indiferent dacă creștinii se tem și urăsc sau nu homosexualii. Dacă oamenii cu convingeri creștine nu pot fi de acord că definiția căsătoriei poate fi modificată arbitrar după mii de ani, de exemplu, acest lucru ar indica faptul că ei au nevoie disperată de un premiu de calitate progresistă: Toleranța.

Mă întreb adesea care este motivul pentru care „toleranța” este trâmbițată ca o astfel de virtute, având în vedere că religia creștină implică o poruncă mult mai radicală. Creștinismul nu solicită „toleranță” față de ceilalți. Cere să ne iubim aproapele, să iubim dușmanii și să-i iertăm pe cei care ne rănesc. Toleranța este o imitație ieftină a iubirii. Insinuează faptul că inima ta poate fi plină de ură, dar atât timp cât nu spui nimic cu voce tare și atât timp cât tolerezi prezența acelei persoane și-ți reprimi disprețul, totul este minunat. Toleranța implică o detașare totală de la bunăstarea celor din jurul tău și o nepăsare totală față de bunăstarea lor. Faptul că activiștii progresiști primesc atâtea laude când vine vorba de toleranță e confuz, când, în realitate, este un regres uriaș de la iubirea pe care o cere creștinismul.

Dar adevărul este că progresiștii nu doresc cu adevărat ca oamenii să adere la standardul creștin de iubire a aproapelui, ci mai degrabă să-l tolereze, pur și simplu. Creștinii au afirmat întotdeauna că ni s-a poruncit să urâm păcatul și să iubim păcătosul. Cu alte cuvinte, urăsc faptele care au consecințe spirituale devastatoare cu scopul de a iubi omul – până la a-l avertiza de comportamentul care îl poate răni. Așa cum au mai scris și alții, motivul pentru care mișcarea drepturilor gay a început să se refere la homosexualitate ca la o descriere a unei orientări fixe a cuiva, mai degrabă decât ca la un stil de viață constând în anumite acțiuni, a fost de a evita enigma „iubește păcătosul, urăște păcatul”. Până la urmă, cum ar fi putut ei clama că oamenii creștini sunt plini de ură când, dimpotrivă, creștinii sunt dispuși să spună cu bucurie că nu doar că îi iubesc pe cei cu care nu sunt de acord, dar și că le-a fost poruncit să facă asta?

Ceea vor să spună cu adevărat progresiștii atunci când vorbesc despre toleranță nu este faptul că ar trebui să tolerăm oamenii. După cum am mai spus, creștinii aveau deja o poruncă mult mai riguroasă scrisă chiar în Biblie. Ceea ce vor ei să spună este că trebuie să tolerăm și să acceptăm, fără nicio dezaprobare socială sau dezacord verbal, comportamente care sunt în conflict cu învățăturile creștine și pe care le considerăm a fi cu adevărat dăunătoare. Astfel, opoziția față de căsătoria gay este „homofobă”. Dezaprobarea promiscuității este „stigmatizare”. Arătând că avortul ucide copiii este „misoginism”. Progresiștii confundă comportamentele cu oamenii și apoi cer să ne oprim din a condamna anumite comportamente, deoarece este odios față de oamenii care le practică. Vedeți până unde au mers?

Creștinii nu au reușit întotdeauna să urmeze poruncile Bibliei și astfel poate fi simplu pentru progresiști să găsească neconcordanțe și eșecuri, ca mai apoi să arate triumfător că și creștinii pot fi ipocriți. Această acuzație este ironică, pentru că este evident adevărată. Motivul pentru care a avut loc Răstignirea este pentru că oamenii sunt păcătoși și pentru că au nevoie de un Mântuitor. Nu există un creștin perfect și nici un creștin care să nu păcătuiască. Dar ideea este că standardul stabilit în creștinism – porunca radicală de a ne iubi aproapele – este mult mai superior față de imitația anemică și patetică stabilită de progresiști, aceea că trebuie să ne tolerăm aproapele.

Desigur, este esențial ca și creștinii să se străduiască să evite ipocrizia, în special într-o vreme în care ipocriziile sunt folosite pentru a denigra tot creștinismul și pentru a-l eticheta ca fiind o credință intolerantă și plină de ură. Acolo unde există o ură autentică față de membrii comunității homosexuale, ea trebuie contestată și condamnată ca păcat – dar nu pentru că încalcă vreun standard progresist al „toleranței”, ci pentru că încalcă porunca creștină de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine. Este adevărat că în cultura noastră este greu de înțeles că pentru a iubi cu adevărat pe cineva înseamnă a fi dispus să condamni comportamentele păcătoase care îi vor face rău, dar asta nu ne scuză de la a ne supune acestei porunci. Trebuie să îi identificăm pe cei din jurul nostru ca bărbați și femei creați după chipul lui Dumnezeu, cu suflete de o infinită valoare. A ne iubi aproapele înseamnă a nu-i ostraciza sau exila pe acei membri ai comunităților creștine care se confruntă cu propria sexualitate. Înseamnă a arăta compasiune – nu pentru că învățătura noastră predică toleranța, ci pentru că însuși creștinismul predică iubirea.

Jonathon Van Maren
The Bridgehead

COMMENTS

WORDPRESS: 0