„Top Gun: Maverick“ nu evocă nostalgie doar pentru anii ’80, ci și pentru măreția Americii

„Top Gun: Maverick“, filmul care a doborât recordurile la încasări în weekendul de Memorial Day, evocă nostalgie din belșug. Începând cu secvența de deschidere, aproape identică cu originalul, și continuând cu unghiuri de filmare și dialoguri similare în mai multe scene emblematice, „Maverick“ a plătit un tribut consistent clasicului său predecesor din 1986, analizează Elle Reynolds pentru The Federalist.

Celebra întâlnire din bar, cântecul „Great Balls of Fire“, scena de volei, motocicleta, secvența de zbor cu capul în jos, murmurul celor din turnul de control, coborârea sub altitudinea minimă,  și alte câteva detalii îi conferă o imagine actualizată, dar loială. 

Costumele (și, bineînțeles, ochelarii de soare) aduc un omagiu originalului din anii ’80, la fel și muzica. Câteva scene amintesc de „The Right Stuff“, un alt film clasic cu piloți din anii 1980. Dar a numi „Maverick“ o recreere nostalgică plină de succes a filmului inițial înseamnă a-l subestima.

„Maverick“ nu inspiră doar amintirea unei lumi cu aviatori purtând ochelari Ray-Ban, cântece de Kenny Loggins, avioane F-14 și jachete de piloți de vânătoare, deși face acest lucru, atât pentru cei care au trăit acele vremuri, cât și pentru noi, cei care am învățat să venerăm acea lume prin intermediul poveștilor și filmelor părinților noștri. Inspiră nostalgia unei Americi care prea rar mai este celebrată în ziua de azi.

Filmul merge mult pe patriotism – atât de mult încât un investitor chinez plin de bani a renunțat să se implice. (Acesta a fost, fără îndoială, un lucru bun pentru film; fanii au criticat trailerul pentru că steagul taiwanez și japonez au fost eliminate de pe jacheta lui Maverick pentru a satisface cenzura chineză, dar în varianta finală, ambele steaguri apar din nou).

Nu numai că filmul nu conține propagandă a Partidului Comunist Chinez, dar nu conține nici propagandă socială și politică de stânga. Singura idee promovată este aceea că America este cea mai tare țară din lume, iar bărbații și femeile care își riscă viața pentru a o apăra sunt eroi demni de respectul nostru, iar aceasta este o agendă cu care sunt mai mult decât de acord (și una potrivită pentru weekendul Memorial Day).

„Maverick“ nu celebrează doar America prin muzică inspirată, steaguri, uniforme atrăgătoare și scene de luptă cu câini. Ci spune o poveste destul de memorabilă despre oameni curajoși, având o intrigă mai profundă decât originalul. Are un ton încrezător, nu anxios. Și celebrează măreția într-un mod în care cultura noastră modernă, predispusă la victimizare și obsedată de echitate, a uitat în mare măsură cum să o facă.

La fel ca în filmul original, căpitanul Pete „Maverick“ Mitchell, interpretat de Tom Cruise, este suficient de încrezut și de nesăbuit pentru a intra mereu în necazuri, dar suficient de bun pentru a scăpa de fiecare dată cu fața curată.

El nu își cere scuze pentru privilegiul pe care-l are, nu studiază furia albilor și nu respectă docil mandatele absurde privind purtarea măștii. El crede în a fi cel mai bun, ceea ce implică a crede că există așa ceva.

Dar, spre deosebire de personajele încrezute și pline de clișee pe care Hollywood-ul le inventează cu regularitate (și, la fel de regulat, le ia în derâdere), Maverick te face să îți pese de el. 

El s-a maturizat față de 1986 și înțelege că măreția nu înseamnă doar curaj, ci și sentimente – nu de genul celor transmise de filmele Hallmark, ci în sensul la care se referea C.S. Lewis când vorbea despre bărbații ce nu sunt capabili să le aibă.

Măreția este însoțită obligatoriu de sentimentul datoriei, de loialitate, curaj, integritate și responsabilitate. „Top Gun: Maverick“ le celebrează pe toate, într-o manieră rar întâlnită în afara unor epopei de război precum „Saving Private Ryan“ sau „Band of Brothers“.

Filmul consideră măreț faptul că nu-ți abandonezi camaradul, că ai nervi de oțel și ești capabil să pilotezi în condiții imposibile și că alegi să-ți protejezi echipa în ciuda protestelor birocraților de la Pentagon. 

„Top Gun: Maverick“ permite femeilor să fie piloți de vânătoare, dar nu se ferește să glorifice vechea masculinitate a bărbaților puternici.

Glorifică, de asemenea, sacrificiul de a-ți lua rămas bun de la cei dragi atunci când te cheamă datoria și fidelitatea prieteniilor loiale (fostul rival al lui Maverick, Iceman, interpretat de Val Kilmer, apare într-o secvență emoționantă, întrucât Cruise a refuzat să facă noul film fără el). Sunt șanse să pleci din sală cu cel puțin un dram de inspirație de a căuta să faci și tu ceva măreț.

Culmea, scenariștii lui „Maverick“ par să fi înțeles că cel mai bun tipar al măreției nu este cel al super-eroilor din francize sau al secvențelor cu efecte speciale exagerate. Filmul recurge la unele efecte speciale, desigur, dar nu se bazează pe ele. 

Actorii au participat la un program special de antrenament al US Navy, astfel încât fiecare cadru ce-i arată într-o cabină de pilotaj este filmat chiar în aer. Nu există o puzderie de efecte speciale create pe calculator care să te impresioneze; filmul ar fi putut fi realizat cu aceeași tehnologie disponibilă atunci când a fost făcut originalul și tot ar fi fost excelent.

Asta pentru că, oricât de grozave ar fi scenele de lupte între câini, filmul nu se bazează pe ele. Nu își cere scuze că laudă America, eroii ei și măreția pe care aceștia o caută. Nu e de mirare că publicul e încântat. Ceea ce spune multe este faptul că a trecut atât de mult timp de când nu am mai văzut un astfel de film.

Traducere și adaptare
Tribuna.US