Tot ce trebuie să știi despre „ocupația” israeliană în „Palestina” – adică tot ce nu îți spune Stânga

Ar putea fi pace în Orientul Mijlociu dacă Israelul ar pune capăt ocupației, nu?

Cel puțin asta vrea să creadă Stânga. Declarațiile Stângii, care se bucură de un aer fermecător, cu privire la masacrele comise de Hamas în Israel, au avut un iz distinct în ultima săptămână.

Reprezentanta democrată Alexandria Ocasio-Cortez a emis o declarație în care a spus: „Condamn atacul Hamas în cei mai fermi termeni posibili”.

A fost un început bun, dar apoi a dat vina pe Israel: „Niciun copil și nicio familie nu ar trebui să îndure vreodată acest tip de violență și frică, iar această violență nu va rezolva opresiunea și ocupația continuă din regiune”.

Opresiunea și ocupația continuă, vedeți? Dacă Israelul ar renunța la bieții palestinieni, toți jihadiștii Hamas ar deschide restaurante și magazine, iar pacea ar răsări în regiune.

Pentru a nu fi mai prejos, reprezentanta democrată Ilhan Omar, a scris pe Twitter:

„Știm că ocupația și apartheidul sistematic reprezintă o încălcare a dreptului internațional și trebuie să înceteze”. Reprezentanta democrată Rashida Tlaib, a intervenit cu următorul mesaj: „Deplâng viețile palestiniene și israeliene pierdute ieri, astăzi și în fiecare zi. Sunt mai hotărâtă ca niciodată să lupt pentru un viitor corect, în care toată lumea poate trăi în pace, fără teamă și cu libertate adevărată, drepturi egale și demnitate umană. Calea către acest viitor trebuie să includă ridicarea blocadei, încetarea ocupației și desființarea sistemului de apartheid care creează condițiile sufocante și dezumanizante care pot duce la rezistență”.

Citește și Noua Ordine Mondială: Războiul dintre Israel și Hamas înclină balanța globală a puterii în favoarea Rusiei și Chinei

Așadar, toate trei sunt de acord: Ocupația israeliană este problema. Este păcat că nu avem astăzi jurnaliști adevărați, pentru că cineva ar trebui să le pună aceeași întrebare tuturor celor trei:

„Dacă Israelul ocupă pământ palestinian, puteți explica, vă rog, care este baza dreptului internațional pentru proprietatea palestiniană asupra acestui pământ?”

Probabil că toți presupun că a existat un stat palestinian anterior pe care israelienii l-au ocupat și distrus, dar în realitate, nu a existat niciodată un stat palestinian de niciun fel, niciodată, în niciun moment al istoriei.

A existat o regiune cunoscută sub numele de “Palestina” încă din anul 134 d.Hr., când romanii au aplicat acest nume zonei care fusese cunoscută anterior sub numele de Iudeea, adică pământul evreilor. Dar “Palestina” era asemănătoare cu “Staten Island” – era doar numele unei regiuni, niciodată al unui popor sau al unei națiuni.

Până la începutul secolului 20, Imperiul Otoman deținea suveranitatea asupra teritoriului care este acum Israelul, precum și asupra teritoriului presupus ocupat. Cu toate acestea, Imperiul Otoman era cunoscut la acea vreme ca “Omul bolnav al Europei”.

La începutul anilor 1920, chiar înainte ca imperiul să se destrame, a cedat Ligii Națiunilor controlul asupra Palestinei și a terenului care a ajuns să fie cunoscut sub numele de Transiordania și acum ca Iordania.

Pe 24 iulie 1922, Liga a acordat controlul administrativ asupra acestor teritorii Marii Britanii, cu instrucțiuni specifice de a crea un “cămin național pentru poporul evreu”.

Înainte de hotărârea Ligii de a crea acest cămin, evreii au început o migrație lentă în zonă, unde au cumpărat legal terenuri de la proprietari otomani și arabi, terenuri nu foarte optime pentru viață, dar pe care le-au transformat cu abilitate în resurse de susținere a vieții.

Astfel că în Prima Alia (1882-1903) au venit 30.000 evrei, în a Doua Alia (1904-1918) – 35.000 evrei, în a Treia Alia (1919-1923) – 40.000 evrei, în a Patra Alia (1924-1928) – 82.000 evrei, în a Cincea Alia (1929-1939) – 300.000 evrei. Imigrația explodează, efectiv, după ce Hitler vine la putere și după ce Statele Unite și țările europene își închid granițele pentru refugiații evrei. Aceștia s-au stabilit pe terenurile care aparțineau deja evreilor.

Marea Britanie a cedat imediat 77% din Mandat arabilor pentru a crea Iordania, dar a rămas, în general, angajată în stabilirea unui cămin național evreiesc în restul teritoriului. Acesta era cunoscut sub numele de Mandatul pentru Palestina.

Uneori, stângiștii îl indică drept statul palestinian care se presupune că a precedat Israelul, dar această afirmație se bazează pe ignorarea faptului că acest teritoriu britanic fusese rezervat în mod explicit pentru așezarea evreiască; cu nouă ani înainte de fondarea statului modern Israel, un steag din 1939 al “Palestinei” prezenta o stea a lui David.

Atunci când statul Israel a fost fondat în 1948, a trebuit să ducă imediat un război pentru supraviețuirea sa împotriva națiunilor arabe din jur, care juraseră să-l distrugă. Apoi, în cele din urmă, a existat în sfârșit o ocupație – de fapt, două: Egiptul a ocupat Gaza, iar Iordania a ocupat Iudeea și Samaria (pe care a redenumit-o Cisiordania).

Israelul a recâștigat aceste teritorii în Războiul de Șase Zile din 1967, dar, de fapt, acesta a pus capăt unei ocupații, nu a început una: singura lege internațională care reglementa suveranitatea asupra acestor teritorii stipula că acestea urmau să facă parte dintr-un cămin național pentru poporul evreu.

Spre deosebire de Ierusalim, Iudeea sau Samaria, Gaza nu a reprezentat niciodată o zonă de interes istoric sau strategic pentru Israel. Moștenirea biblică îi plasează acolo pe filistini (Goliat), adică pe rivalii evreilor. Din punct de vedere strategic, israelienii își stabilesc propria zonă de debarcare, după 1900, ceva mai la nord de Gaza, fondând Tel Aviv și dezvoltând Haifa.

După 1948, Gaza a avut toate premisele să se dezvolte: localizarea geografică a portului Maiuma (Gazaion limen) îl făcea să apară ca vital pe orice flux comercial care lega Peninsula Arabică de Mediterana. Dar Nasser, liderul Egiptului, nu a dorit asta; obiectivul lui este să concentreze palestinienii sudici în Gaza (în loc să îi primească în Egipt) și să sponsorizeze atacurile fedainilor din Fâșie adânc în teritoriul israelian.

Primele valuri de terorism apar în anii 1950, dinspre Gaza, fiind coordonate de spionajul militar al egipteanului Nasser.

În 1956, în timpul Campaniei din Sinai, Tzahal, armata israeliană, pătrunde în Gaza fără probleme, din rațiuni tactice și în căutarea fedainilor, dar se retrage rapid din Fâșie, refuzând să o păstreze.

În 1967, după ce Nasser remilitarizează Sinaiul și folosește Gaza ca bază pentru protogruparea lui Arafat, Fâșia e din nou ocupată și, deși Moshe Dayan nu își dorește asta, rămâne sub administrație militară israeliană. Perioada 1967-1987, când Hamas e pe punctul să se nască este, în mod paradoxal, cea mai liniștită pentru zonă.

În 2003-2005, premierul israelian Ariel Sharon decide o retragere unilaterală din Gaza. Teritoriul este oferit palestinienilor, pentru autoguvernare. Ce se întâmplă? Hamas câștigă la scurt timp alegerile (2006) și, un an mai târziu, alungă Fatah, o altă facțiune palestiniană, din Fâșie după o confruntare militară între musulmani. Efectul imediat al retragerii și autonomiei este o radicalizare și un război civil palestinian.

Gardul de securitate din jurul Fâșiei nu apare în primele decenii; este o soluție foarte târzie la valul de atentate sinucigașe din Israel, care se înmulțesc după ce un alt acord de pace susținut de SUA eșuează și după ce Hezbollah introduce în regiune această operațiune suicidară, considerată inițial de Hamas ca fiind mai degrabă haram. Autobuze, cafenele, hoteluri, restaurante, discoteci sunt aruncate în aer, uneori zilnic, de Hamas și de Jihadul Islamic. Atentatorii veneau din Fâșie.

Deci, de la cine a fost furat pământul? Nu de la otomani, care l-au cedat Ligii Națiunilor. Nici de la Ligă, care a acordat britanicilor puteri administrative asupra lui. Dar nici de la britanici, care îl aveau doar pentru a ajuta la crearea unui stat evreiesc acolo. Și nici de la palestinieni, care nici măcar nu au existat până în anii 1960, când KGB-ul și Yasser Arafat au acordat naționalitatea palestiniană unui grup de arabi levantini ca o armă retorică pe care să o folosească împotriva Israelului.

Și a funcționat de minune. Ideea că Israelul ocupă pământ palestinian a fost promovată în anii 1990 prin Acordurile de la Oslo, la care Israelul a aderat în mod nechibzuit și prin care a fost de acord să lucreze la crearea unui stat palestinian în Cisiordania și Gaza, care ar fi devenit doar o nouă bază pentru mai multe atacuri jihadiste împotriva unui stat evreu diminuat. Dar un stat palestinian, dacă va fi creat vreodată, ar fi prima entitate de acest fel din istoria lumii. De fapt, nu există nicio ocupație israeliană.

Având în vedere banii oferiți de statele arabe de-a lungul istoriei și de statele occidentale în ultima perioadă, Fâșia Gaza ar trebui sa aibă azi o economie înfloritoare. Cu rachetele trase într-o singură zi de conflict, Hamas ar fi putut construi zeci de școli pentru copiii pe care îi invocă atât de des și pe care îi folosesc ca scuturi umane în confruntări.

În câteva rânduri, la presiunea comunității internaționale, Israelul a fost dispus să accepte soluția unui stat palestinian, cu condiția ca palestinienii să recunoască existența unui stat israelian și să renunțe la terorismul islamic împotriva lor. Palestinienii au refuzat categoric.

Astfel spus, în privința „ocupației” israeliene, Stânga este fie ignorantă, fie rău intenționată. Sau ambele.

Tribuna.US

Foto: Matt Hrkac/Wikimedia Commons