Un centru de asistență pentru gravide m-a ajutat să devin mamă

Foto: PEXELS/ANDREA PIACQUADIO

Simplul gând de a aduce o nouă viață în această situație complicată la vârsta mea era mai mult decât puteam duce – sau cel puțin așa credeam.

Dacă cineva mi-ar fi spus cu doar patru ani în urmă că viața mea va fi presărată cu mai multe binecuvântări decât aș putea număra, l-aș fi privit cu neîncredere totală. Nu am visat niciodată că aș putea ajunge să experimentez sentimentul de dragoste și fericire pe care îl trăiesc astăzi. 

Totul a fost posibil datorită sarcinii mele neprevăzute și unei comunități care m-a ajutat să îmi asum rolul de mamă, scrie o mamă pentru The Federalist.

Am crescut într-o mică rulotă în care nu aveam nici măcar curent electric, cu atât mai puțin dragoste, sprijin sau un exemplu de urmat. Încercam mereu să-mi duc frații mai mici afară, fără ca ei să știe că intenția mea era de fapt de a-i proteja de ceea ce se petrecea în interiorul celor patru mici pereți ai locuinței noastre.

Nu puteam să-i las pe frații mei nevinovați să vadă sau să miroasă cantitatea masivă de droguri care o consuma pe mama noastră de ani de zile.

Meritau o copilărie cât mai bună, în ciuda faptului că nu știau exact ce vor mânca la următoarea masă, care de multe ori consta într-o pungă de orez cu sare.

Asumarea rolului de „mamă“ față de frații mei, ca tânără adolescentă, nu a fost niciodată în planul meu. Inutil să mai spun că a fost greu și am fost incredibil de frustrată în calitate de copil care creștea alți trei copii.

Apoi, la 15 ani și spre marea mea disperare, am rămas însărcinată.

Avortul a fost decizia mea imediată, întrucât mă gândeam că abia puteam să am grijă de mine, darămite de cei trei frați mai mici ai mei. Simplul gând de a aduce o nouă viață în această situație mizerabilă era mai mult decât puteam suporta la vârsta mea – sau cel puțin așa credeam.

Cunoscându-mi situația, o profesoară de la liceul meu mi-a propus să mă pună în legătură cu Centrul de Asistență pentru Gravide și Familii (PFCC) din Leesburg, Florida, o organizație aflată în subordinea Christian Care Center. Nu știam cu ce m-ar fi putut ajuta acest centru, dar, neavând idee de unde să încep, am fost de acord.

După ce am stat de vorbă cu personalul feminin amabil și plin de compasiune de la PFCC, am primit o listă completă cu toate opțiunile pe care le aveam, precum și mai multe informații despre procedura de avort în sine.

Mi-am dat seama că nu puteam să-mi supun copilul unui astfel de act oribil și am știut în inima mea că nu voi putea face față niciodată regretului pe care, în mod tragic, îl resimt atât de multe femei după avort.

Până la urmă, am decis să îmi păstrez copilul, ceea ce mi-a oferit o mare liniște, deși știam că va fi greu să am grijă de încă un micuț la doar 15 ani, în timp ce mă ocupam și de creșterea celor trei frați ai mei.

Această încercare m-a ajutat să cresc în credință și să nu mă limitez singură.

Citește și Poveste de viață: Cum m-a salvat un centru pentru gravide de la lipsa unui adăpost, dependență și disperare

Din fericire, PFCC, precum și comunitatea din jur, erau pregătiți. Mi-au oferit atât mie, cât și bebelușului meu, mai multe resurse gratuite decât mi-aș fi putut imagina, începând de la ecografii până la scutece, scaune pentru mașină, îmbrăcăminte și hrană pentru bebeluși, mijloace de transport, produse de igienă și chiar haine noi pe care să le port la școală – lucruri pe care nu le-am avut niciodată în copilărie.

Femeile de acolo au devenit mentorii mei, prietenele mele și familia mea. Cel mai important, ele m-au ajutat să îmi construiesc o relație reală cu Isus Hristos, acceptându-L în inima mea pentru totdeauna și apoi urmându-L pe Domnul prin botez.

Pentru prima dată în viața mea, beneficiam de un sistem de sprijin dedicat și de o bază solidă pentru a-mi crește copilul. Nu mai eram îngrijorată de atmosfera în care va trăi fiul meu, deoarece lumea mea era acum plină de oameni buni, iubitori și generoși, cărora le păsa profund nu numai de copilul meu, ci și de mine și de frații mei mai mici.

Chiar dacă nu aveam același sânge, câștigasem o familie care mă iubea ca și cum aș fi fost de-a lor.

Astăzi, patru ani mai târziu, îmi împărtășesc povestea pentru a le arăta altor femei că mai există speranță, iubire și vindecare. Datorită trecutului meu, pentru siguranța mea și a fiului meu, fac acest lucru sub protecția anonimatului.

Nici măcar nu știu de unde să încep să număr binecuvântările de care am parte. În pofida greutăților, am absolvit liceul odată cu ceilalți elevi din clasa mea. Acum am o slujbă minunată. Eu și frații mei locuim în prezent cu bunicul nostru și sunt recunoscătoare că suntem încă împreună ca o familie.

Fiul meu este, fără îndoială, cel mai mare dar de la Dumnezeu. Conștientizând fericirea imensă pe care mi-o aduce, el este cea mai mare binecuvântare pe care am primit-o.

Comunitatea care mă înconjoară și femeile de la PFCC au reprezentat o binecuvântare nu doar pentru mine, ci și pentru familia și copilul meu. Datorită iubirii și sprijinului lor, reușim să ne vindecăm. Nu voi putea niciodată să le mulțumesc suficient sau să le răsplătesc pentru tot ceea ce au făcut.

Când îmi număr binecuvântările în fiecare seară, pe ele și pe fiul meu le număr de două ori.

Tribuna.US