Amendamentul 14 nu îi interzice lui Donald Trump să dețină o funcție publică

Recent, a început să circule ideea că fostului președinte Donald Trump îi este interzis să candideze la alegerile prezidențiale în temeiul celui de-al 14-lea Amendament, unul dintre Amendamentele din perioada Reconstrucției, ratificat în 1868, la trei ani după încheierea Războiului Civil, analizează Hans von Spakovsky pentru Daily Signal.

Acești critici ai lui Trump se bazează pe prima frază a Secțiunii 3 din respectivul amendament, care prevede:

„Nu are dreptul să ocupe funcția de Senator sau Reprezentant în Congres, elector al președintelui și vicepreședintelui sau orice altă funcție, civilă sau militară, în guvernul Statelor Unite sau al oricărui stat, nicio persoană care, după ce a depus anterior un jurământ, în calitate de membru al Congresului, al unei legislaturi de stat, sau în domeniul judiciar al oricărui stat, de a respecta Constituția Statelor Unite, a comis acte de insurecție sau rebeliune împotriva acesteia sau a sprijinit dușmanii acesteia“.

Criticii susțin că Trump nu poate fi președinte pentru că a luat parte la o „insurecție sau rebeliune“. Un avocat a intentat chiar un proces în Florida, încercând să-l descalifice pe Trump de la a figura pe buletinul de vot în acel stat, bazându-se pe această frază existentă în cel de-al 14-lea Amendament.

Cei care promovează această teză se înșală.

În primul rând, Trump nu a fost niciodată condamnat de vreo instanță de judecată sau de Congres, la finalul celei de-a doua tentative de destituire, pentru participare la o insurecție sau rebeliune.

După cum au subliniat recent John Yoo și Robert Delahunty într-un eseu din The Federalist, „Achitarea de către Senat este singura concluzie oficială a unei instituții federale sau de stat cu privire la întrebarea dacă Trump a comis o insurecție“.

Mai mult, ei atrag atenția în mod corect că niciun procuror nu l-a acuzat pe Trump de insurecție sau rebeliune în niciun tribunal, nici măcar procurorul special Jack Smith în recenta sa punere sub acuzare formulată împotriva lui Trump.

Citește și Punerea sub acuzare a lui Donald Trump a început în urmă cu 40 de ani

În al doilea rând, așa cum am scris anterior într-un articol publicat de Heritage Foundation, există mari îndoieli că respectiva clauză ar fi încă valabilă. A doua propoziție a respectivei prevederi, pe care criticii lui Trump o ignoră în mod convenabil, stipulează:

„Dar Congresul poate, prin votul a două treimi din fiecare Cameră, să anuleze această interdicție“.

Cu alte cuvinte, Congresului i-a fost conferită puterea, în cadrul amendamentului însuși, de a elimina interdicția prevăzută de cel de-al 14-lea Amendament, o abilitate singulară care nu apare în niciun alt amendament. Este important de subliniat faptul că Congresul a și făcut uz de această putere în 1872 și 1898.

În 1872, Congresul a adoptat o lege de amnistie cu votul obligatoriu de două treimi, eliminând toate „interdicțiile politice“ impuse de Secțiunea 3, cu excepția membrilor celui de-al 36-lea și al 37-lea Congres, precum și a „șefilor de departamente și a miniștrilor de externe ai Statelor Unite“ și a „oficialilor din domeniul judiciar, militar și naval“.

În 1898, chiar și aceste excepții au fost eliminate de Congres printr-un al doilea act de amnistie, în care se preciza că „interdicția impusă de Secțiunea 3 până în prezent este eliminată prin prezenta“. Nu a existat nicio sintagmă care să indice menținerea vreunei interdicții pentru cazuri viitoare.

În al treilea rând, argumentul conform căruia autoritățile de stat îl pot împiedica pe Trump sau pe oricare alt membru al Congresului să ocupe o funcție din cauza a ceea ce s-a întâmplat pe 6 ianuarie este infirmat de clauza privind cerințele pentru funcția de președinte din Constituție (Art. I, Sec. 3, Cl. 3), care stabilește trei condiții obligatorii.

Candidatul trebuie să fie „cetățean prin naștere“, să aibă vârsta de cel puțin „treizeci și cinci de ani“ și să fii locuit „paisprezece ani“ în SUA.

Constituția prevede cerințe similare pentru a fi senator sau deputat. Atunci când statele au încercat să impună limite de mandat pentru membrii Congresului, Curtea Supremă a decis în 1995, în cazul U.S. Term Limits, Inc. vs Thornton, că statele nu pot impune cerințe suplimentare niciunui candidat la o funcție în Congres.

Același principiu se aplică oricui candidează la președinție. Chiar dacă cei care susțin interdicția ar reuși să convingă o instanță că cele două acte de amnistie nu au anulat Secțiunea 3 a celui de-al 14-lea Amendament și că nu contează că nu a existat nicio acuzație sau condamnare pentru „insurecție sau rebeliune“, nu oficialii de stat sunt cei care au autoritatea de a lua o astfel de decizie.

Acest lucru ar fi de competența Congresului.

După cum subliniază Yoo și Delahunty, „a permite unui singur stat să exercite atâta putere asupra guvernului federal contravine principiilor mai ample ale federalismului“ și ar „crea haos în sistemul nostru electoral“.

Când California a încercat să impună candidaților prezidențiali obligația (vizându-l în mod evident pe Trump) de a face publice declarațiile fiscale, Curtea Supremă din California s-a opus în unanimitate, în 2019. Statele nu au dreptul de a adăuga cerințe suplimentare față de cele prevăzute de Constituție.

În paranteză fie spus, ca o chestiune de drept constituțional, chiar dacă Trump ar fi condamnat pentru oricare dintre acuzațiile formulate împotriva sa, acest lucru nu l-ar împiedica să candideze și să ocupe funcția de președinte dacă va fi ales.

Faptul că îl iubiți sau îl urâți este irelevant; atâta timp cât îndeplinește cele trei condiții prevăzute în Articolul II (pe care, în mod evident, le îndeplinește), el poate ocupa poziția de președinte dacă și până când s-ar cere destituirea sa de către Camera Reprezentanților și ar fi condamnat de Senat.

Tribuna.US