C.S. Lewis: Mădulare unii altora

C.S. Lewis: Mădulare unii altora

Nici un creştin şi, de altminteri, nici un istoric n-ar accepta dictonul potrivit căruia religia este „ceea ce face omul cu propria solitudine“. Cred că unul dintre fraţii Wesley spunea că religia solitară nu e de găsit în Noul Testament. Ni se interzice să tratăm neglijent adunarea noastră laolaltă. Creştinismul este deja instituţional din primele lui documente. Biserica este Mireasa lui Hristos. Suntem mădulare unii altora.

Fragment din eseul “Mădulare unii altora”, în traducerea lui Emanuel Conțac, publicat în Alternativa de Bun-Simț.

În epoca în care trăim, ideea că religia aparţine vieţii noastre private, că este, de fapt, o ocupaţie din timpul liber al individului este paradoxală, periculoasă şi naturală totodată. Este paradoxală deoarece această exaltare a individului în domeniul religios îşi face apariţia într-o epocă în care colectivismul îl năpădeşte fără milă pe individ în orice alt domeniu.

(…)

Este deci paradoxal că religia a devenit apanajul momentelor de solitudine într-o astfel de epocă. Faptul este şi periculos, din două motive. În primul rând, când lumea modernă ne spune cu glas tare: „Poţi fi religios când eşti singur“, ea adaugă în barbă: „dar voi avea cu grijă să nu fii niciodată singur“. A face din creştinism o chestiune privată, izgonind totodată momentele de intimitate, înseamnă să-l transformi într-o fata morgana sau să-l surghiuneşti la calendele greceşti. Aceasta este una dintre stratagemele vrăjmaşului.

În al doilea rând, există pericolul ca anumiţi creştini autentici, care nu consideră creştinismul o chestiune solitară, să reacţioneze împotriva erorii respective introducând în viaţa noastră spirituală acelaşi colectivism care ne-a cucerit deja viaţa laică. Aceasta este cealaltă stratagemă a vrăjmaşului. Ca un abil jucător de şah, încearcă mereu să te atragă într-o poziţie în care poţi să păstrezi turnul doar dacă renunţi la nebun. Pentru a evita să cădem în capcană, trebuie să subliniem că, deşi concepţia individualistă despre creştinism constituie o eroare, ea este cât se poate de naturală şi încearcă să apere în mod stângaci un mare adevăr. În spatele ei se află sentimentul clar că formele de colectivism modern sunt un afront la adresa naturii umane şi că, împotriva lui, ca şi împotriva altor rele, Dumnezeu ne va fi scut şi pavăză.

Sentimentul e îndreptăţit. După cum viaţa personală şi particulară este inferioară participării la Trupul lui Hristos, tot astfel viaţa colectivă este inferioară vieţii personale şi private şi nu are valoare decât din perspectiva serviciilor aduse. Deoarece comunitatea laică nu există pentru binele nostru supranatural, ci pentru cel natural, ea nu are alt scop mai înalt decât să înlesnească şi să protejeze familia, prietenia şi solitudinea. Fericirea în cadrul propriului cămin, afirma Johnson, este țelul oricărei strădanii omeneşti. Dacă avem în vedere numai valorile naturale, putem spune că nu există sub soare ceva care să însemne măcar pe jumătate din ce înseamnă o reuniune de familie cu râsete la masă, ori doi prieteni care sporovăiesc la o halbă de bere, sau un om în propria singurătate, citind o carte care îl pasionează; şi că activităţile economice, politica, legile, armată şi instituţiile, exceptând momentele când prelungesc şi sporesc numărul unor asemenea scene, nu înseamnă decât trudă nesfârşită şi inutilă, deşertăciune fără noimă şi goană după vânt.

Activităţile colective sunt, desigur, necesare; dar acesta este scopul pentru care sunt necesare. Cei care au parte de această fericire privată s-ar putea să fie nevoiţi să o sacrifice în bună măsură, pentru ca ea să fie distribuită mai multora. Toţi ar putea răbda un pic de foame pentru ca nimeni să nu moară de inaniţie. Dar să nu confundăm relele necesare cu binele. Se poate cădea uşor în această greşeală. Fructele trebuie conservate pentru a fi transportate, pierzându-şi astfel anumite calităţi. Însă întâlneşti oameni care s-au obişnuit să prefere fructele conservate în locul celor proaspete. O societate bolnavă trebuie să fie preocupată de politică, după cum un om bolnav trebuie să fie preocupat de propria digestie: ignorarea subiectului s-ar putea dovedi o laşitate fatală şi într-un caz, şi în celălalt. Dar dacă în vreunul din cele două cazuri subiectul ajunge preocuparea obişnuită a minţii dacă uităm că ne preocupăm de asemenea lucruri doar pentru a putea să ne preocupăm şi de altceva -, atunci ceea ce a fost întreprins de dragul sănătăţii a devenit o nouă maladie, mortală.

De fapt, toate activităţile omeneşti sunt afectate de o tendinţă fatală care face ca mijloacele să uzurpe tocmai scopurile pe care ar fi trebuit să le servească. Astfel, banii ajung să împiedice schimbul de bunuri, regulile artei ajung să zădărnicească geniul, iar examenele ajung să-i împiedice pe tineri să devină învăţaţi. Din nefericire, nu rezultă întotdeauna că se poate renunţa la mijloacele uzurpatoare. Probabil colectivismul vieţii noastre este necesar şi va spori, după părerea mea; mai cred, de asemenea, că singura noastră apărare împotriva însuşirilor lui letale o constituie viaţa creştină; căci ni s-a făgăduit că, de vom lua în mână şerpi şi vom bea ceva dătător de moarte, totuşi nu vom fi vătămaţi. Acesta este adevărul din spatele definiţiei eronate a religiei cu care am început. Greşeala ei a fost că a opus masei colective numai solitudinea. Creștinul este chemat nu la individualism, ci la participarea ca membru în Trupul mistic. O analiză a diferenţelor dintre colectivul secular şi Trupul mistic este deci primul pas către înţelegerea modului în care creștinismul, fără a fi individualist, izbuteşte totuşi să contracareze colectivismul.

De la bun început ne lovim de o problemă de limbaj. Termenul „membru” are origini creştine, dar a fost preluat de spaţiul laic şi golit de orice înţeles. În cărţile de logică veţi găsi expresia „membru al unei clase“, dar trebuie subliniat cât se poate de ferm că elementele sau constituenţii unei clase omogene sunt aproape opusul a ceea ce Sf. Pavel a înţeles prin membre. Prin membre, acesta a înţeles ceea ce noi am numi organe, lucruri care în esenţă diferă unele de altele şi care sunt complementare între ele: lucruri diferite nu doar ca structură şi ca funcţie, ci şi ca demnitate. Astfel, într-un club, comitetul ca întreg şi personalul ca întreg pot fi consideraţi „membri“; cei pe care îi numim de regulă membri ai clubului sunt însă simple unităţi. Un şir de soldaţi îmbrăcaţi şi antrenaţi identic, aşezaţi unul lângă altul, sau nişte cetăţeni care figurează pe o listă, ca persoane cu drept de vot într-o circumscripţie, nu sunt nicidecum membri în sensul paulin. Mă tem că, atunci când spunem despre cineva că este „membru al Bisericii“, nu înţelegem de fapt nimic paulin: vrem să spunem că este o unitate că este un simplu specimen, din aceeaşi categorie cu X, Y şi Z.

Modul în care adevărata participare ca membru într-un trup diferă de apartenenţa la un colectiv se vede în structura unei familii. Bunicul, părinţii, fiul adult, copilul, câinele şi pisica sunt cu adevărat membri (în sensul de mădulare) tocmai fiindcă nu sunt membrii sau unităţile unei clase omogene. Nu sunt interschimbabili. Fiecare persoană este aproape o specie în sine. Mama nu este pur şi simplu o persoană diferită de fiică, ci este un alt fel de persoană. Fratele adult nu este pur şi simplu o unitate din categoria copii, ci constituie un moştenitor distinct. Tatăl şi bunicul sunt aproape la fel de diferiţi pe cât este câinele de pisică. Dacă elimini pe oricare dintre membri, nu doar ai redus familia ca număr, ci i-ai schilodit structura. Unitatea ei este o unitate a neasemănătorilor, aproape a incomensurabililor.

O vagă înţelegere a bogăţiei inerente acestui tip de unitate reprezintă unul dintre motivele pentru care ne place o carte precum Vântul prin sălcii; un trio asemenea celui alcătuit din Şobolan, Cârtiţă şi Bursuc simbolizează diferenţierea extremă a persoanelor aflate într-o uniune armonioasă despre care ştim intuitiv că este adevăratul nostru refugiu atât din faţa solitudinii, cât şi a colectivului (…)

Iată de ce ideea modernă că un copil ar trebui să le spună părinţilor pe numele de botez este atât de vicioasă. Pentru că aceasta este o strădanie de a face să se ignore diferenţa elementelor care intră în alcătuirea unei unităţi organice reale. Susţinătorii ideii încearcă să-i inoculeze copilului concepţia ridicolă că mama lui e o simplă cetăţeană ca oricare alta, să-l facă ignorant cu privire la ceea ce ştiu toţi oamenii şi insensibil la ceea ce simt toţi oamenii. Se încearcă aducerea monotoniilor anoste ale colectivului în lumea mai bogată şi mai concretă a familiei.

Un deţinut are un număr în loc de nume. Aceasta este ideea de colectiv dusă la extrem. Dar şi un om în propria casă îşi poate pierde numele, pur şi simplu fiindcă i se spune „Tată“. Aceasta este apartenenţa la un trup. Pierderea numelui în ambele cazuri ne pune în vedere că există două moduri opuse de a ieşi din izolare.

Societatea în care un creştin este chemat să intre în momentul botezului nu este un colectiv, ci un Trup. Este de fapt acel Trup a cărui imagine o constituie familia la nivel natural. Dacă cineva s-ar apropia de el cu concepţia greşită că statutul de membru al Bisericii este totuna cu statutul de membru în sensul modern, pervertit care duce la comasarea unor persoane ca şi când ar fi monede sau jetoane, ar fi corectat din prag de următoarea descoperire: Capul acestui Trup este atât de diferit de celelalte membre, încât ele nu au nimic în comun cu El, decât prin analogie. Suntem chemaţi de la bun început să fim împreună: cei creaţi şi Creatorul, muritorii şi Nemuritorul, păcătoşii răscumpăraţi şi Răscumpărătorul fără de păcat.

Prezenţa lui, interacţiunea dintre El şi noi se cuvine să fie factorul dominant prin excelenţă în viaţa pe care trebuie să o trăim în Trup; şi orice concepţie despre părtăşia creştină care nu este în primul rând părtăşie cu El nu are valoare. În rest, devine aproape irelevantă încercarea de a dovedi că diversitatea activităţilor îşi are rădăcina în unitatea Duhului. Dar unitatea este acolo în mod cât se poate de limpede. Există preoţi separaţi de laici, catehumeni separaţi de cei aflaţi deja în părtăşie deplină. Există autoritatea soţilor asupra soţiilor şi a părinţilor asupra copiilor. Există, în forme prea subtile pentru o întruchipare oficială, un schimb continuu de slujiri complementare. Toţi învăţăm pe alţii şi de la alţii, iertăm şi suntem iertati, îl reprezentăm pe Hristos în relaţia cu omul atunci când mijlocim pentru cineva şi pe om în relaţia cu Hristos atunci când alţii mijlocesc pentru noi. Jertfirea intimităţii egoiste care ni se cere zilnic este răsplătită însutit prin adevărata creştere a personalităţii pe care o insuflă viaţa Trupului.

Cei care sunt mădulare unii altora devin diferiţi în aceeaşi măsură în care sunt diferite mâna şi urechea. Iată motivul pentru care persoanele lumeşti sunt caracterizate de o similaritate atât de monotonă, prin comparaţie cu varietatea aproape fantastică a sfinţilor. Ascultarea este drumul către libertate, smerenia, drumul către plăcere, unitatea, drumul către personalitate.

Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0