HomeSpiritualitate

Când dragostea nu e, de fapt, dragoste

Când dragostea nu e, de fapt, dragoste

Stânga ipocrită: Credința lui Amy Coney Barrett era „radicală”. Dar credința lui Biden este „devotată”
Universitatea Notre Dame nu și-a numit degeaba echipa „Fighting Irish“. Ei chiar luptă
Conservatori creștini catolici critică dur Ambasada SUA la Vatican pentru arborarea steagului LGBT

Dacă există un semn ce-l indică clar pe catolicul justițiar social, acesta ar fi una din următoarele două prezumții, sau chiar ambele deodată, analizează Anthony Esolen pentru Crisis Magazine.

Prima este că noi știm ce înseamnă justiție. Cea de-a doua este că, atunci când spunem că Dumnezeu este dragoste – și, probabil, căutăm dreptatea pentru că dorim să arătăm dragoste față de cei ce au parte de nedreptate – știm cum arată o astfel de iubire și avem capacitatea de a iubi, cel puțin într-un mod care să prefigureze această iubire divină.

Ceilalți, care afirmă că „Iubirea este iubire“, s-au descalificat singuri deja. Noi, cei din Occident, facem distincție între tipurile de iubire încă de pe vremea profeților evrei și a filosofilor greci.

„O astfel de iubire este ură, și o astfel de dorință este rușinoasă“, spune poetul Edmund Spenser, referindu-se la dorința de a poseda trupul celui de care te-ai îndrăgostit, în afara granițelor căsătoriei.

Nu ajută nici faptul că, în exemplul dat, îndrăgostitul este o tânără care confundă o altă femeie, un model de castitate deghizată în cavaler care îl caută pe cel cu care este destinată să se căsătorească, cu un bărbat.

În ceea ce privește cunoștințele noastre, mă întreb despre ce specie vorbim, pentru că fiecare parte implicată într-o luptă politică crede, și de obicei din motive destul de întemeiate, că are ca țel dreptatea.

Armata Uniunii – sau cel puțin mulți soldați care au făcut parte din ea – a luptat pentru a proteja experimentul încă nou în materie de guvernare pe care îl reprezentau Statele Unite;

Armata Confederată – sau mulți din soldații ce o alcătuiau – a luptat pentru păstrarea suveranității statelor individuale, pentru a nu fi reduse la statutul de simple provincii ale unui singur stat central.

Da, realizez că sclavia era mărul discordiei dintre Nord și Sud, dar nu era singurul motiv al disputei.

Nu sunt agnostic atunci când e vorba de a determina cine are dreptate, sau cine o are într-o mai mare măsură. Dar, în general, problemele oamenilor sunt încurcate, iar motivațiile bune și rele sunt amestecate în inima omului precum grâul și neghina din parabola lui Iisus.

Și chiar și o motivație pură nu justifică neapărat o anumită acțiune. Imaginați-vă un judecător care înclină balanța împotriva unui om despre care este convins că este un răufăcător. Este ca un arbitru care ar penaliza tot timpul echipa celor agresivi. Un astfel de arbitru nu este un arbitru rău, dar nu este deloc arbitru, iar modul său de acțiune ar face ca însuși meciul pe care îl arbitrează să fie doar o farsă.

Să presupunem că motivația ta este bună, că scopul pe care îl urmărești este bun și că mijloacele nu sunt ilicite; totuși, s-ar putea să acționezi în mod nedrept, sau cel puțin imprudent, și uneori cu consecințe dezastruoase pe care le-ai fi putut prevedea dacă nu ai fi fost atât de preocupat de dorința ta de a face dreptate – și dacă te-ai fi deranjat să îi asculți cu atenție pe cei care ți s-au opus.

„Educația ar trebui să fie gratuită!“ îi aud pe unii oameni scandând, referindu-se la ceea ce este prezentat drept educație în colegiile și universitățile noastre. Este adesea o plăcere să ceri ca alți oameni, sau o populație nedefinită și generalizată, să plătească pentru ceva considerat bun, când nimic, la urma urmei, nu poate fi obținut fără a plăti un preț.

Dar consecințele unei astfel de decizii vor fi multe, și nu toate plăcute. Națiunile care oferă educație de nivel superior gratuită limitează strict numărul de persoane care pot beneficia de acest lucru. Fiule, viitorul tău ar putea fi decis deja înainte ca vocea ta de copil să se transforme complet în voce de bărbat.

Apoi, există pericolul intervenției statului în ceea ce se predă sau al unei standardizări care ar face ca toate școlile să fie la fel; iar noi, în America, ne-am opus, parțial, acestor lucruri.

Și cum rămâne cu pericolul moral? Oamenii consideră drepturile ca fiind de la sine înțelese și devin nerecunoscători și indolenți. Aceasta este natura umană – natura umană decăzută.

E adevărat, costul educației superioare în Statele Unite este de-a dreptul obscen; este a doua cea mai mare înșelătorie din țară, fiind depășită doar de cea a guvernului central care a permis acest lucru prin generozitatea sa imprudentă sau poate duplicitară.

Am o mulțime de idei legat de modul în care ar putea fi reduse aceste costuri. Fiecare dintre ele va afecta pe cineva. Și, ca toate propunerile care se referă la binele comun, trebuie să fie analizate în funcție de elemente precum probabilitatea de succes, gradul de utilitate, corectitudinea inerentă, riscul moral, precedentul bun sau rău, implicațiile logice sau pragmatice și așa mai departe.

Evaluarea lor necesită o analiză serioasă și matură – nu doar a binelui împotriva răului, ci și a unui lucru bun împotriva altui lucru bun parțial incompatibil, a probabilităților și a beneficiilor, precum și a riscurilor și a pierderilor.

De asemenea, este nevoie de o analiză ageră – dură, chiar – a premiselor reale ale acțiunii, astfel încât să știm unde ne poate duce totul. Știm foarte bine spre ce loc e pavat drumul cu bune intenții.

Citește și Dumnezeu iubește persoanele LGBT mai mult decât o facem noi

Și există apoi dragostea adevărată.

„Noi nu știm să iubim“, scrie Louis, brutal de sincer și adesea dur, în pragul convertirii sale la Hristos, în Vipers’ Tangle al lui Francois Mauriac. Uneori nu-i iubim pe acei oameni sau acele lucruri pe care credem că le iubim. Putem, de asemenea, să iubim și să nu fim conștienți de acest lucru. Dar inima umană, fără har, abia dacă bate. Este o încrengătură de vipere, iar când bate, curge din ea otrava.

Așadar, atunci când afirmăm cu trufie că Dumnezeu este dragoste, în loc să fim uimiți și smeriți în fața acestui mister, suntem în pericol să facem un fals dumnezeu din sentimentele plăcute pe care le simțim.

Virgiliu îi spune lui Dante, în Purgatoriu, că iubirea, adică dorința pentru ceva care în sine însuși ar putea fi bun, este sămânța tuturor lucrurilor bune pe care le facem, dar și al tuturor relelor.

Este bine să-ți iubești țara. Hitler a iubit Germania; cel puțin era convins că o iubea; asta îi spuneau sentimentele sale.

Un bărbat care își părăsește soția o iubește pe femeia pentru care o părăsește; cel puțin așa are impresia; asta îi arată sentimentele sale.

Mama care își cocoloșește fiul și îl ferește de jocurile dure își iubește băiatul și se prea poate ca prin acest tip de iubire să-l ducă la singurătate și confuzie sexuală. Se întâmplă.

Tatăl care se poartă aspru cu fiul său și care oscilează între laude excesive și reproșuri ar putea să-l împingă la rebeliune și autodistrugere printr-o astfel de dragoste. Și așa ceva se întâmplă.

Apostolii L-au implorat pe Isus să-i învețe cum să se roage. Nu le-a trecut prin cap să-L roage pe Isus să-i învețe cum să iubească, dar asta era ceea ce făcea Isus, în mod constant, și adesea spre dezamăgirea sau consternarea lor.

Cum aș putea face ca o astfel de iubire pe care o simt, o astfel de iubire pe care o pun în practică să devină o lege pentru mine, darămite pentru altcineva? „Noi nu știm să iubim“, spune Louis. Ceea ce ne lipsește, adaugă el, este o iubire de care lumea a uitat.

Și aceasta este iubirea lui Hristos, iubirea ca un foc mistuitor, care arde până la cenușă inimile noastre de piatră și umple golul cu inima lui Hristos însuși, o inimă de carne adevărată.

Acțiunea politică este necesară, dar, așa cum a scris Gilbert Meilaender în Faith and Faithfulness, este în cel mai bun caz ceea ce el numește „penultimul element“, un indicator, mai degrabă, spre ceea ce este cu adevărat suprem, spune el, citându-l pe Bonhoeffer, ca o tangentă a timpului care merge spre eternitate.

„Când recunoaștem limitele politicii, nu vom pretinde pentru realizările politice – chiar și pentru cele importante, precum progrese în domeniul justiției sau al libertății – statutul de evenimente în istoria mântuirii“.

Și iubirea noastră este bună, în limitele ei; ce fel de viață umană am avea fără ea? Dar când ne gândim la dragostea lui Hristos, tot ce putem spune despre iubirea noastră, ceea ce înțeleg în general oamenii prin „iubire“, este că arată ca reflecția unei lumânări într-o baltă, comparativ cu lumina magnifică a unei stele.

Așa că să lăsăm la o parte sloganurile și să ne încredem un pic mai puțin în ceea ce știm și în ceea ce putem noi face. Fără harul lui Dumnezeu, nu suntem nimic.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0