Casa Capșa, o filă de poveste din istoria Bucureștiului

În centrul Bucureștiului, pe Calea Victoriei, la numărul 36, la colț cu strada Edgar Quinet și peste drum de Cercul Militar Național, se află Casa Capșa, unul dintre numele emblematice ale Capitalei, cunoscut nu doar în România, ci și dincolo de hotarele țării.

Astăzi, în această clădire funcționează un hotel, un restaurant, o cofetărie, precum și săli private și de conferințe. Cu toate că locul și-a păstrat eleganța și caracterul impunător, pentru cei care cunosc istoria sa, atmosfera de astăzi este departe de efervescența și farmecul Capșei de odinioară.

Merită, așadar, să ne întoarcem în timp și să evocăm povestea familiei care a pus bazele uneia dintre cele mai cunoscute instituții ale Bucureștiului.

Istoria familiei Capșa este legată de comunitatea aromână și de valurile de migrație care au urmat distrugerii orașului Moscopole, unul dintre marile centre economice și culturale ale aromânilor. Familia Capșa s-a stabilit în Țările Române în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar Dumitru Capșa, cojocar de meserie, avea să pună bazele unei adevărate dinastii comerciale.
F

iul său, Constantin, a continuat meseria tatălui și a devenit un cojocar apreciat în București. Constantin și soția sa au avut 12 copii, iar dintre aceștia, patru – Vasile, Anton, Constantin și Grigore – aveau să-și lege numele de începuturile Casei Capșa.
Vasile a fost primul dintre frați care s-a specializat în arta cofetăriei, lucrând ca ucenic al cofetarului Constantin Lefteru. În 1852, Vasile și Anton au pus bazele primei afaceri de familie, cunoscută sub numele „La doi frați”, în vechea casă Damari, aflată pe Podul Mogoșoaiei, în apropierea bisericii Zlătari.

Potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, în 1852 frații Anton și Vasile Capșa au inaugurat primul lor local, în timp ce fratele lor Grigore se pregătea la Paris în arta cofetăriei, în cadrul celebrei case Boissier.

Succesul nu a întârziat să apară. În jurul anului 1859, cofetăria anunța în presă că oferea nu mai puțin de 36 de sortimente de dulceață, un detaliu care spune multe despre diversitatea produselor și despre ambiția comercială a fraților Capșa. Momentul decisiv în evoluția afacerii a fost însă întoarcerea lui Grigore Capșa de la Paris. Acesta se perfecționase în arta cofetăriei pe lângă celebrul cofetar Bélissaire Boissier, experiență care avea să schimbe radical profilul afacerii de familie.

În 1868, Constantin și Grigore Capșa au deschis o nouă cofetărie, sub firma „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. Localul s-a mutat în casele Slătineanu, clădirea care avea să devină, în timp, sediul celebrei Case Capșa. Frații au cumpărat imobilul în 1871.

Grigore a adus cu el nu doar priceperea dobândită la Paris, ci și o concepție modernă despre comerțul de cofetărie. Produsele erau prezentate cu o eleganță nemaiîntâlnită până atunci în București, iar sortimentele inspirate din rafinata cofetărie franceză au făcut rapid ca numele Capșa să devină sinonim cu luxul și calitatea.

În 1869, Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, iar ulterior și al altor case regale europene, printre care cele ale Serbiei și Bulgariei. I

În 1876, Constantin s-a retras din afacere, iar Grigore a rămas singur la conducerea acesteia. Sub coordonarea lui, Casa Capșa avea să se transforme treptat dintr-o cofetărie elegantă într-o adevărată instituție a Bucureștiului.

Dezvoltarea afacerii a continuat. În 1886, Grigore Capșa a adăugat hotelul, iar în 1891 a apărut Cafeneaua Capșa, care avea să devină una dintre cele mai cunoscute cafenele ale Capitalei.

Casa Capșa nu oferea doar produse de cofetărie. Era un loc în care se întâlneau oameni din cele mai diferite medii, iar calitatea serviciilor, profesionalismul personalului și varietatea produselor au contribuit la construirea unui prestigiu care avea să dureze mai multe generații.

Pentru a-și păstra reputația, Casa Capșa folosea metode de preparare considerate dintre cele mai moderne pentru epoca respectivă. Reprezentanții familiei mergeau periodic la Paris pentru a aduce mostre și rețete ale celor mai noi produse de cofetărie, care erau apoi analizate și introduse în fabricație. Astfel, la Capșa apăreau permanent noutăți.

Există și un detaliu devenit celebru în istoria casei: produsele de cofetărie rămase din ziua precedentă erau vândute în fiecare dimineață personalului, la preț de cost.

Casa Capșa a contribuit decisiv la occidentalizarea gusturilor bucureștenilor. Într-o epocă în care cofetăriile ofereau în special produse cu influențe orientale – baclavale, sarailii, cataifuri, rahat, dulcețuri și șerbeturi –, Capșa a adus în prim-plan bomboanele, ciocolata, caramelele și specialitățile de inspirație franceză.

Printre noutățile asociate cu numele Capșa s-au numărat bombonierele, cutiile și ambalajele elegante, bomboanele fondante, ouăle de ciocolată și caramelele englezești.

Pentru iubitorii de băuturi exotice, Capșa a contribuit și la răspândirea unor produse care până atunci erau puțin cunoscute în București, printre acestea numărându-se și absintul, supranumit „Zâna verde”.

Prestigiul casei avea să fie consolidat și prin tradiția de a crea specialități dedicate unor personalități sau unor evenimente importante. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este prăjitura „Joffre”, creată în 1920, cu ocazia vizitei la București a mareșalului francez Joseph Joffre.

În perioada interbelică, Casa Capșa a devenit mai mult decât un restaurant, o cofetărie și un hotel. A devenit un reper al vieții intelectuale și culturale bucureștene. Cafeneaua Capșa a ajuns să fie cunoscută drept „cafeneaua scriitorilor și artiștilor”, iar printre cei care îi treceau pragul se numărau scriitori, poeți, critici literari, ziariști și oameni politici.

Se spunea chiar că un scriitor nu era cu adevărat scriitor dacă nu primise „botezul Capșei”. Virgil Carianopol considera cafeneaua „redacția redacțiilor”, în timp ce Tudor Arghezi o numea „singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”.

Printre clienții frecvenți se numărau Ion Barbu, care obișnuia să ajungă la Capșa încă de dimineață și să rămână acolo mare parte din zi, ca la propriul birou, dar și Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu și Ion Minulescu.

Arghezi a lăsat și una dintre cele mai memorabile descrieri ale „capșistului”: un intelectual pentru care adevărata critică se făcea la Capșa, nu neapărat în presa literară.

Iar poetul Nicolae Crevedia a surprins, în versuri, spiritul locului:

„La Capșa, unde vin toți seniorii
Local cu două mari despărțituri:
Într-una se mănâncă prăjituri,
Într-una se mănâncă scriitorii”.

Astfel, între mesele cafenelei se discutau literatură, politică, teatru, jurnalism și, bineînțeles, cele mai proaspete zvonuri ale Capitalei.

Casa Capșa a traversat și perioadele dificile ale primei jumătăți a secolului XX. După Primul Război Mondial și, mai ales, în perioada interbelică, cafeneaua și-a consolidat statutul de loc de întâlnire al intelectualității și al oamenilor politici.

În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, însă, lumea care făcuse din Capșa unul dintre marile centre ale vieții bucureștene avea să dispară treptat. Schimbarea regimului politic și instaurarea comunismului au însemnat sfârșitul unei epoci. În 1948, Casa Capșa a fost naționalizată. A primit denumirea de „Cofetăria și Restaurantul București”, iar hotelul a fost închis. Vechea lume a Capșei dispăruse, iar locul avea să intre într-o perioadă cu totul diferită din existența sa. În 1975, clădirea a fost restaurată, iar hotelul, restaurantul și cofetăria au fost redeschise. Cafeneaua a redevenit treptat un loc de întâlnire pentru scriitori, artiști și universitari.

După 1989, clădirea a revenit în proprietate privată, iar numele Casa Capșa a fost recuperat. Au urmat lucrări de restaurare menite să redea imobilului cât mai mult din aspectul său de odinioară. Astăzi, Casa Capșa continuă să existe pe Calea Victoriei și să poarte numele care, vreme de mai bine de un secol și jumătate, a devenit sinonim cu rafinamentul, cofetăria de lux și boema bucureșteană.

Poate că cea mai mare pierdere nu este însă una arhitecturală, ci aceea a atmosferei. Capșa de odinioară era un loc în care oamenii veneau nu doar pentru o prăjitură, o cafea sau o masă bună. Veneau pentru oameni, pentru conversații, pentru știri, pentru polemici și pentru acea formă de viață urbană în care o cafenea putea deveni, în același timp, redacție de ziar, salon literar, tribună politică și scenă a mondenității.

Aici se schimbau impresii, se făceau și se desfăceau reputații, se discutau ultimele evenimente politice și se răspândeau cele mai noi bârfe ale orașului. La o ceașcă de cafea, la un „marghiloman” sau în fața unei prăjituri, Bucureștiul își comenta propria existență.

Astăzi, Casa Capșa își păstrează zidurile, numele și o parte din eleganța de odinioară. Dar spiritul acela este mult mai greu de recuperat. Freamătul, vocile, scriitorii, politicienii, ziariștii și personajele care îi dădeau viață au rămas în fotografii, în memorii și în paginile cărților.
P

oate tocmai de aceea Casa Capșa continuă să fascineze. Nu doar pentru ceea ce este astăzi, ci mai ales pentru ceea ce a fost.
Iar dacă Bucureștiul de altădată mai poate fi găsit undeva, printre clădirile care au supraviețuit transformărilor orașului, Casa Capșa rămâne una dintre acele adrese în care istoria încă pare să-și păstreze ecoul.

Dorin Nădrău
Tribuna.US