Ce am învățat pe 9/11 și este bine să nu uităm

Ce am învățat pe 9/11 și este bine să nu uităm

11 septembrie 2001. Pentru cei care erau născuți în perioada aceea și suficient de mari pentru a-și aminti, a fost o zi întipărită profund în amintirile noastre. Șoc în momentul în care primul avion a lovit clădirea din New York, teroare când al doilea a făcut la fel, iar la al treilea și al patrulea senzația doar s-a amplificat. Pe parcursul evenimentelor, a apărut încet o conștientizare că ceea ce se întâmpla nu era un accident, că America era în război și că lumea noastră s-a schimbat dramatic, ireversibil, analizează Colson Center.

În acea seară, America s-a dus la culcare cu gândul că 10.000 de oameni ar putea zace încă în molozul arzând din New York, Washington D.C. și Pennsylvania. Când acest număr a fost în cele din urmă redus la puțin sub 3.000 de persoane, senzația că a fost o zi nefastă nu s-a diminuat. În același timp, am mulțumit pentru toți cei care au ajuns întregi acasă și ne-am minunat de actele miraculoase de supraviețuire și eroism. Ne temeam că, inevitabil, vor mai fi și alte atacuri.

În următoarele zile și săptămâni, un nou spirit plutea în aer. America și-a regăsit claritatea morală, unitatea națională și un respect mai profund pentru pompierii, ofițerii de poliție și echipele de intervenție care s-au aruncat plini de curaj în mijlocul pericolului. Am fost mai binevoitori față de străini și am arborat mai multe steaguri americane. În zilele de după 11 septembrie, linia de demarcație dintre „noi“ și „ei“ a fost alterată, deși nu întotdeauna în moduri benefice. Chiar și în Congres, cel puțin pentru o vreme, dezbinările naționale au părut mult mai puțin importante decât identitatea noastră națională comună.

Aceste lucruri își aveau rădăcina în ceva mai profund decât doar o experiență dureroasă comună. Conversațiile noastre naționale fuseseră redefinite de faptul că am fost toți martori ai nenorocirii petrecute. Pretențiile post-moderne cu privire la maleabilitatea adevărului și a eticii au dispărut odată cu Turnurile Gemene, cel puțin pentru o vreme. La fel și conversațiile de genul „adevărul tău“ și „adevărul meu“. Am văzut cu ochii noștri că binele însemna bine, iar răul nu. Au existat eroi și au existat răufăcători. Pe de o parte erau cei buni din New York, care s-au repezit să înfrunte pericolul, pe cealaltă erau asasinii ticăloși care au cauzat prăpădul.

Parcă am fi fost treziți brusc dintr-o lume de vis fondată ideologic la cea reală. Pentru o vreme, adevărurile îndelung suprimate cu privire la condiția umană și realitatea răului au devenit incontestabile, străpungând inimile, mințile și cultura noastră. Durerea, scria CS Lewis, este megafonul lui Dumnezeu. Și, pentru o clipă, durerea noastră colectivă ne-a permis să vedem mai clar. Din păcate, a fost doar pentru o clipă.

Citește și Unde a fost Dumnezeu pe 11 septembrie 2001? Un capelan de la Pentagon ne răspunde

În lunile de după 11 septembrie, un cunoscut apologet creștin a anunțat sigur pe sine că postmodernismul a murit. După evenimentele malefice din acea zi, nimeni, a sugerat el, nu va mai îmbrățișa o viziune asupra lumii care să nege adevărul absolut sau moralitatea. Greșea.

În final, cultura postmodernă a explicat ceea ce s-a întâmplat retrăgându-se în postmodernismul ei. În loc să concluzioneze că nenorocirea din 11 septembrie impunea existența absolutelor morale, narațiunea a devenit că prăpădul acelei zile se datora tocmai celor care au îmbrățișat absolutele morale. Odată suprimată contradicția evidentă a acestui mod de gândire, nu lipsește decât un pas până la un alt tip de absolutism, în care răul se numește bine și binele se numește rău. Desigur, spiritul colectiv și identitatea națională care se conturaseră în acele zile pline de durere au luat și ele calea clarității noastre morale… de mult apuse.

Ca să ne facem clar înțeleși, realitatea nu a dispărut. Doar abilitatea noastră de a o percepe s-a dus. Cu voia Domnului, nu vom mai fi niciodată martori la o zi ca cea de 11 septembrie. Prin îndurarea Lui, sperăm că nu va mai fi nevoie de o altă zi ca aceea pentru a redeveni conștienți ce înseamnă adevărat și bun. Dumnezeu să ne ajute.

Cel mai mic lucru pe care îl putem face este să ne amintim, nu doar ce s-a întâmplat în acea zi sau durerea pe care am simțit-o. Trebuie să ne amintim ce am învățat atunci. Trebuie să ne amintim ce ne-a învățat durerea. Trebuie să ne amintim că binele și răul reprezintă mult mai mult decât niște preferințe condiționate cultural. Trebuie să ne amintim că virtutea înseamnă mai mult decât sloganuri stupide despre toleranță sau jocuri pentru putere.

Trebuie să ne amintim cum filozofiile la modă privind realitatea și morala, care erau atât de populare pe 10 septembrie, au devenit brusc insuficiente pentru ceea ce s-a întâmplat pe 11 septembrie. Trebuie să ne amintim că părerile noastre despre Dumnezeu, adevăr și moralitate au consecințe, iar ideile greșite cauzează victime.

Trebuie să ne reamintim că Dumnezeu este real, adevărul este real, moralitatea este reală, demnitatea umană este reală și că merită să luptăm pentru toate acestea.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0