Ce s-a întâmplat când un bijutier a refuzat să-mi vândă verigheta la care visam

Ce s-a întâmplat când un bijutier a refuzat să-mi vândă verigheta la care visam

Au trecut ani de când nu m-am mai gândit la ziua în care eu și viitorul meu soț căutam să ne cumpărăm verighetele. Dar anul acesta, aniversarea noastră a coincis cu un recurs intentat la Curtea de Apel din Colorado de către Alliance Defending Freedom în numele lui Jack Phillips, proprietarul creștin al Masterpiece Cakeshop, analizează Maureen Mullarkey într-un articol The Federalist.

Procesele lui au început în 2012, după ce a refuzat să facă un tort pentru o nuntă între persoane de același sex. El era dispus să vândă cuplului de bărbați alte produse de patiserie, dar nu să le creeze un tort de nuntă. După șase ani de lupte în instanță, Phillips a câștigat printr-o decizie a Curții Supreme din 2018, pe motive religioase. În prezent, Phillips umblă din nou prin tribunale.

De data aceasta, el face recurs la o hotărâre din iunie 2021 împotriva lui pentru că a refuzat, în 2017, să facă un tort care celebrează transformarea lui Charlie Scardina în Autumn Scardina. Tortul cerut trebuia să fie roz în interior, albastru pe exterior și decorat cu mesaje transgender.

Scardina, bărbat transgender și avocat activist, l-a luat în vizor pe Phillips pentru a „corecta erorile“ sale de gândire. Când avocații săi l-au dat inițial în judecată, au amenințat că vor deschide un nou proces împotriva lui Phillips dacă primul caz ar fi fost respins, indiferent de motiv. Persecuția continuă de care are parte cofetarul este reprezentarea înfiorătoare a unui sistem juridic desfigurat de elevarea egoismului neîngrădit asupra civilității și binelui obștesc.

Citește și ADF face recurs pentru Jack Phillips – un cofetar creștin continuu hărțuit

Povestea verighetei mele, veche de zeci de ani, ilustrează contrastul. Dați-mi voie să mă explic.

Tocmindu-ne pentru verighete

Data nunții noastre fusese fixată. Era timpul să alegem un inel. Dar unde să-l cauți? Cum să-l cumperi? Eram tineri și lefteri. Mai aveam câțiva ani până să ne permitem să plătim prețul standard. Din fericire, alesul meu era un cumpărător agresiv, născut să se tocmească. Nu credea în prețuri fixe. Pentru el existau doar prețuri cerute, care trebuiau negociate.

Am început în cartierul diamantelor din Manhattan, în zona West Forties. Diamantele nu erau pe lista noastră de cumpărături. Însă 47th St. era un loc unde să te târguiești, să te cerți și să te faci că pleci până când prețul cerut scădea dramatic.

Verigheta lui era ușor de rezolvat. Era o simplă fâșie de aur. A mea era cea care trebuia vânată. Am vrut ceva discret, dar bogat în simbolism. Fără fast. Trebuia să nu fie împopoțonată, dar elocventă – un fel de Graal pentru degetul meu inelar.

Habar n-aveam să pun concret în cuvinte ceea ce căutam. Așa că ne-am plimbat de la o tarabă la alta în Diamond Exchange în căutarea. . . a ce, mai precis?

Apoi, în cele din urmă, am găsit-o. În vitrina unui bijutier mai în vârstă, cu antebrațul tatuat cu cifre dintr-un lagăr de concentrare, erau verighete simple de aur pe care erau săpate în relief fraze din Tanakh. Era aceeași scriere veche pe care o cunoștea și Iisus din Nazaret, care, așa cum spun Evangheliile, creștea în înțelepciune și studiul scrierilor din Torah.

Frumusețea grafică a literelor ebraice – sporită de neputința noastră de a le citi – părea o legătură vizibilă cu Cel în numele căruia urma să ne căsătorim. O literă pătrată urma alteia, distanța era calculată astfel încât să umple toată verigheta fără să se vadă începutul sau sfârșitul.

Indisolubilitatea căsătoriei părea întipărită chiar în design. Adăugați romantismul indescifrabilității. Aceasta era verigheta pe care o căutam!

Apoi a urmat lupta pentru preț. Mirele a intrat în modul gladiator. Vânzătorul se pricepea și el la asta. A fost un meci însuflețit. În cele din urmă, cei doi au ajuns la o înțelegere.

Onorând un text sacru

Nu mai rămânea decât să ne decidem asupra inscripției dintr-o listă de fraze sugerate. Inima mea a fost atinsă de un pasaj din Cartea lui Rut, care integral sună așa:

Ruth a spus: „Nu stărui să te părăsesc şi să mă întorc de la tine, i-a răspuns Rut. Unde mergi tu, vreau să merg şi eu, unde locuieşti tu, vreau să locuiesc şi eu; poporul tău va fi şi poporul meu, iar Dumnezeul tău va fi şi Dumnezeul meu.“ (Rut 1:16)

Numai porțiunea centrală („unde mergi tu…“) încăpea pe verighetă, dar ideea centrală este implicită în respectivul fragment. Angajamentul lui Ruth față de Naomi este cea mai pură și emoționantă declarație de prietenie pe care am cunoscut-o vreodată. Doream să fie și a mea și să o port pentru tot restul vieții.

Era vreunul dintre noi evrei? Bijuterul a vrut să știe. Părăsea vreunul o altă religie pentru a deveni evreu? Nu, nu era cazul nostru. Ei bine, cu toată părerea de rău, nu ne putea oferi acel citat. Și nu era o chestie negociabilă. Alegeți altă frază.

Refuzul a durut, dar nu am insistat. Nu am comentat la interdicția lui pentru că, fără a fi nevoie de cuvinte, am înțeles. Povestea lui Rut este una a convertirii care afirmă națiunea evreiască. Este o mărturie înaintea oamenilor. Intensitatea preocupării acestui om de a onora înțelesul sacru al textului ne-a emoționat. Era un om care suferise lucruri îngrozitoare pentru singurul motiv că făcea parte din poporul căruia se dedicase și Ruth.

A refuzat grațios. Dacă mi-ar fi permis să folosesc cuvintele pe care le doream, ar fi încălcat, conform propriei conștiințe, măreția lor. Angajamentul lui Ruth nu era doar față de o altă persoană, ci față de o comunitate de legământ, unită de când a fost chemat Avraam. Cuvintele ei reprezentau moștenirea lui; nu era liber să ni le ofere și nouă.

Dezamăgită, m-am mulțumit cu cuvintele din Cântarea lui Solomon: „L-am găsit pe iubitul inimii mele“. De-a lungul anilor, a doua alegere s-a dovedit a fi cea mai potrivită. Acel inel îmi este mai drag decât orice alt lucru pe care îl posed. Dar atunci nu am simțit așa.

Dreptul moral al omului de a refuza

Cât de inocenți eram. Nici nu ne-a trecut prin minte să contestăm refuzul lui. Am considerat că e dreptul moral al omului de a spune nu; pe atunci orice chestiune juridică era irelevantă. Dar după cum stau lucrurile în ziua de azi, am cedat prea ușor. Am fi putut face scandal. Să ne cerem drepturile în calitate de consumatori. Să intimidăm vânzătorul cu acuzații de fanatism anticreștin. Nu trebuia să permitem să ni se spună că nu suntem eligibili pentru ceea ce dorim.

După cum spunea poetul Robert Frost, nu orice barieră ar trebui eliminată. Nu totul este permeabil. O națiune nu poate supraviețui fără granițe; nicio cultură nu rezistă fără limite.

Pereții oferă un bastion împotriva haosului și destrămării. În ziua aceea, în districtul bijutierilor, ne-am lovit chiar de zidul de care se agățase un bărbat în lagăre. Era același care a împiedicat dispariția evreilor cu secole înainte ca statele naționale moderne să existe.

Dacă am fi făcut scandal, aș fi putut obține ceea ce îmi doream în acel moment. Dar cu ce cost pentru binele obștesc?

Cum ne dăm seama ce ziduri, precum digurile, trebuie menținute și care trebuie lăsate să se prăbușească? Manifestările agresive de nemulțumire sunt menite să respingă discernământul, nu să îl promoveze. În absența unui cod moral comun, instanțele noastre se luptă pentru a împăca nemulțumiți cărora nu le ajunge libertatea de a trăi diferit. Ei pretind asentiment, chiar supunere față de poziția  lor diferită.

Judecătorul Curții Supreme Anthony Kennedy a consacrat această pretenție. După cum a declarat în urmă cu trei decenii: „În centrul libertății se află dreptul individului de a-și defini propriul concept de existență, sens, univers și mister al vieții umane“.

În anii care au trecut între aceste două povești despre dorințe neîmplinite, cultura civică a poziționat nihilismul lui Kennedy în postura de drept civil. Și cu toții avem de pierdut din cauza asta.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0