Conservatorismul este înrădăcinat în drepturile naturale

Conservatorismul este înrădăcinat în drepturile naturale

Există oare o formă distinctă de conservatorism american care să-l distingă de tipurile de conservatorism din alte țări? Răspunsul la această întrebare este cu siguranța „da”, analizează James Pierson pentru publicația American Conservative.

Mișcarea conservatoare din America în perioada postbelică a avansat în două mari etape. În prima fază, începând cu anii 1950 până în anii 1970, în care gânditori influenți au căutat s-o definească în termeni largi în ceea ce privește o abordare a politicii și a societății care a depășit granițele naționale. În perioada mai recentă, conservatorii au avansat un set de idei care sunt unic americane, concentrându-se pe instituțiile fondatoare ale Americii, pe Părinții Fondatori și pe alți câțiva gânditori americani notabili.

William F. Buckley este creditat pe plan general cu lansarea mișcării conservatoare postbelice atunci când a fondat National Review în 1954. La lansarea revistei, Buckley a fost extrem de mult influențat de două cărți canonice care au modelat gândirea conservatoare în anii 1950: Witness, de Whittaker Chambers (publicată în 1952) și The Conservative Mind, de Russell Kirk (publicată în 1953).

Aceste cărți au fost citite pe scară largă (ambele best-seller-uri) și au fost recenzate favorabil în ziare și reviste proeminente și au fost foarte atrăgătoare pentru publicul cititor care căuta ceva diferit după două decenii de control liberal al politicii naționale. Ambele cărți au subliniat versiuni ale conservatorismului care depășeau granițele naționale și regimurile particulare. Erau despre „conservatorism”, nu neapărat despre conservatorismul american.

Witness a fost o lucrare autobiografică în care Chambers și-a trasat călătoria personală de la comunism la creștinism, culminând cu confruntarea sa cu Alger Hiss cu privire la rolul lui Hiss în spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. Tema dominantă a cărții, lăsând la o parte cazul Hiss, era mai degrabă religioasă decât politică. Chambers au văzut în comunism cea mai recentă campanie a omului laic de a-l înlocui pe Dumnezeu ca sursă a moralei, a sensului vieții și al istoriei.

Witness, fiind o lucrare de gândire conservatoare, a avertizat că civilizația occidentală este amenințată nu doar de comunism, ci de doctrinele seculare, în general, inclusiv de socialism și liberalism. În contrast cu Hiss și susținătorii săi, Chambers a trasat, de asemenea, o linie între cetățenii obișnuiți (precum el însuși) și elitele înalte din educație care erau pregătite să vândă țara pentru idealurile lor seculare – îndreptându-se astfel către o versiune conservatoare a populismului. Cu toate acestea, Chambers a încheiat cartea pe o notă pesimistă: a spus că, abandonând comunismul, s-a alăturat părții perdante împotriva inevitabililor câștigători.

The Conservative Mind a fost un alt tip de carte, un efort al lui Kirk de a urmări ideile conservatoare din scrierile unor gânditori proeminenți care se extind până în secolul al 18-lea.

Kirk a localizat originile gândirii conservatoare în Reflecții asupra Revoluției Franceze, opoziția lui Edmund Burke față de Revoluția Franceză, unde a susținut tradiția, continuitatea și stabilitatea în politică împotriva revendicările abstracte ale revoluționarilor care au dat Franța peste cap. Kirk a identificat diferite teme conservatoare în scrierile și discursurile altora care nu erau clasificați în mod obișnuit conservatori – figuri precum John Adams, Tocqueville, Disraeli, Santayana și mulți alții.

Procedând astfel, el a demonstrat că mișcarea conservatoare avea o descendență intelectuală respectabilă. Kirk și-a încheiat cartea identificând mai multe teme comune conservatorismului: credința într-un scop divin, continuitatea și tradiția, proprietatea privată ca fundament pentru libertate și bunul simț, spre deosebire de raționamentul abstract în politică.

Kirk a petrecut puțin timp analizând Părinții Fondatori ai Americii sau Constituția și Convenția Constituțională, abia menționându-l pe Madison, lăudându-l pe Hamilton pentru conservatorismul său, dar criticându-l pentru judecata slabă în favoarea centralizării politice și disprețuindu-l pe Jefferson pentru că l-a îmbrățișat pe Locke, idealurile abstracte și Revoluția Franceză.

Kirk, bazându-se pe scrierile lui Orestes Brownson, a înțeles conservatorismul din America mai mult în termeni de obiceiuri și moravuri ale poporului american decât în termeni de Constituție sau Declarație. În criticile sale față de Jefferson, Kirk a sugerat că nu a privit favorabil Declarația de Independență și mai ales acele pasaje din Declarație pe care Jefferson le-a împrumutat de la Locke – „Noi considerăm aceste adevăruri ca fiind de la sine înțelese”. Kirk l-a menționat pe Lincoln doar în treacăt, iar în conflictul secțional a exprimat o mai mare simpatie pentru plantația de Sud decât pentru Nordul industrial.

Aceste două lucrări au avut o mare influență în creșterea mișcării conservatoare din anii 1950 până în anii 1970-1980 – și pe bună dreptate; au pus bazele unei mișcări care până atunci era muribundă și lipsită de direcție. Aceste lucrări sunt încă citite pe scară largă și astăzi. Priviți din punct de vedere istoric, acești scriitori au trebuit să definească conservatorismul în termeni generali, înainte ca ei sau alții să poată oferi o interpretare națională. Cu toate acestea, poate că a fost o slăbiciune. Ei nu au articulat o versiune americană a conservatorismului care celebra instituțiile fondatoare ale țării alături de eroii populari precum  Jefferson, Madison, Hamilton și Lincoln.

Începând cu anii 1970, poate din cauza bicentenarului Declarației de Independență și după o duzină de ani, a Constituției sau din cauza alegerii lui Ronald Reagan, conservatorii au început să se concentreze mai atent asupra instituțiilor fondatoare ale națiunii, în special pe Declarație cu aprobarea vocală a drepturilor naturale.

Istoricii și biografii precum Gordon Wood, Joseph Ellis, Richard Brookhiser și alții au evidențiat contribuția distinctă americană la teoria politică în Declarație, Constituție, Documentele Federaliste și alte scrieri emanate de generația fondatoare. Datorită în parte relativismului în creștere al stângii americane, conservatorii au susținut limbajul absolut al Declarației, care nu a lăsat nicio îndoială cu privire la adevărurile pe care națiunea a fost întemeiată.

Aici s-a schimbat ceva: conservatorii au început să adopte filosofia drepturilor naturale a lui John Locke, o perspectivă pe care Kirk a criticat-o ca fiind abstractă, individualistă și potențial radicală. Noua perspectivă a reprezentat o formă distinctă americană a conservatorismului, una care rezonează bine cu publicul american – și din acest motiv a contribuit la apariția conservatorismului ca mișcare populară.

Există, de asemenea, problema lui Abraham Lincoln și a Războiului Civil. Russell Kirk l-a menționat rareori pe Lincoln în The Conservative Mind și nu a analizat dezbaterile Lincoln-Douglas sau discursurile din timpul războiului lui Lincoln, unde Lincoln a inițiat lupta împotriva sclaviei în ceea ce privește drepturile naturale definite în Declarația de Independență. Apariția lui Lincoln ca erou conservator la sfârșitul secolului 20 și la începutul secolului 21 nu ar fi putut fi prevăzută pe baza cărții lui Kirk sau pe baza dispoziției conservatoare din anii 1950-1960. Acest lucru se datorează cărții inedite a lui Harry Jaffa, The Crisis of the House Divided (1959), în care arăta că Lincoln și nu adversarii săi au fost fideli Declarației și Constituției – și numeroșilor săi studenți care continuă să ridice steagul lui Lincoln.

Odată cu trecerea timpului, putem vedea în toate acestea apariția unei versiuni mai distinctive americane a conservatorismului, bazată pe Părinții Fondatori, documentele fondatoare ale națiunii, scrierile și discursurile lui Abraham Lincoln și, desigur, drepturile naturale care limitează guvernarea la câteva îndatoriri importante. Acesta a fost un remediu important (dar nu o respingere) a scrierilor conservatoare de la începutul anilor 1950. A fost, de asemenea, esențial pentru ascensiunea conservatorismului ca mișcare publică populară: înainte de a reuși politic, mișcarea a trebuit să îmbrățișeze cu mai multă forță filosofia națională a drepturilor naturale.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0