De ce nu poate exista un popor liber fără libertatea de exprimare

De ce nu poate exista un popor liber fără libertatea de exprimare

Libertatea de exprimare este poate cea mai importantă libertate de care se bucură americanii. Oamenii o exercită în fiecare zi fără să se gândească măcar la asta și, din motive întemeiate, este menționată chiar în Primul Amendament din Constituția SUA.

Dar libertatea de exprimare este mai mult decât cuvintele din Declarația Drepturilor Omului. Înainte de a exista o lege, exista ideea libertății de exprimare. Legea limitează guvernul pentru a proteja dreptul, dar nu definește dreptul respectiv, analizează TheFederalist.    

Mai mult decât o simplă problemă juridică, libertatea de exprimare este o parte a culturii americane – o distincție importantă. Dacă libera exprimare ar însemna doar cuvintele din Constituție, dacă tot ceea ce ar garanta este că guvernul nu are dreptul să ne închidă pentru ceea ce vorbim, ar fi doar slovă moartă. Guverne din întreaga lume garantează drepturi în legile lor, dar le încalcă zilnic.

Într-adevăr, exprimarea liberă nu a fost inventată în 1791. Legea doar codifică ceea ce fondatorii și contemporanii lor credeau deja: că un popor liber trebuie să aibă voie să se exprime în mod deschis și că leacul pentru ideile proaste sunt ideile bune, nu cenzura.

Primul Amendament este esențial, dar poporul american crede în principiul liberei exprimări. Acesta include mai mult decât simpla scutire de pedeapsa guvernului. Include ideea că nicio putere – fie că este guvern, corporație sau mafie – nu ar trebui să poată suprima schimbul liber de idei.

Vorbim adesea despre „piața ideilor“ și, la fel ca în cazul piețelor de bunuri, conceptul a apărut prima dată și abia apoi au urmat legile care îl protejează. Acum, conceptul este cel amenințat. În cazul în care el eșuează, iar eliminarea de pe platforme, presiunile monopolului și „veto-urile hărțuitorilor“ devin practici acceptate, atunci indiferent ce spune legea, libertatea de exprimare ca și concept va muri.

Rădăcinile englezești ale liberei exprimări

Multe dintre libertățile consacrate în Declarația Drepturilor sunt un ecou al celor proclamate cu un secol mai devreme în Declarația drepturilor din Anglia, din 1689. Libertatea de exprimare este menționată acolo, dar numai pentru membrii parlamentului, pe care Coroana îi aresta uneori pentru lucrurile spuse de pe podiumul Camerei Comunelor.

Acest lucru este reprodus în Articolul I din Clauza Constituției americane privind discursul și dezbaterea. Garantarea mai pe larg a liberei exprimări, care se găsește în Primul Amendament, protejează un drept diferit, unul deținut de toți americanii, care s-a dezvoltat independent de drepturile legiuitorilor.

Rezultă că libertatea de exprimare nu s-a dezvoltat la fel de riguros în Europa ca în America, deoarece, deși are beneficii pozitive pentru oamenii de pretutindeni, numai într-o republică democrată este cu adevărat necesar. Pe măsură ce Marea Britanie a devenit mai democratică după Revoluția Glorioasă, gânditorii săi politici au început să observe valoarea libertății de exprimare în a ajuta oamenii să decidă cum vor fi conduși.

Ziarele, supuse mai demult unor obligații stricte de autorizare, au devenit libere să publice articole în opoziție cu guvernul aflat la putere. Teoria libertății de exprimare, avansată la modul cel mai proeminent de John Milton cu 50 de ani mai devreme, a început să fie acceptată pe scară largă.

Apelurile timpurii la libera exprimare au fost strâns legate de libertatea religioasă. Ideea lui Milton, care acum pare evidentă pentru majoritatea americanilor, a fost că oamenii ar trebui să-și poată exprima public dezacordul cu privire la idei, mai degrabă decât să le fie dictat răspunsul „corect“ de către o autoritate. Într-un astfel de sistem – spune teoria – adevărul ar prevala. În „Areopagitica“, Milton menționează:

Deși toate vânturile doctrinei au fost lăsate libere pe pământ, astfel că și Adevărul, facem rău să ne îndoim de puterile lui, acordând autorizații și punând interdicții. Lăsați-l să lupte cu Falsitatea, liber și pe față. Confruntarea ei este cea mai bună și mai sigură cale de suprimare.

În esență: lăsați adevărul și minciuna să lupte și aveți încredere că oamenii vor discerne diferența.

Ideea lui Milton a venit ca reacție la legile engleze de acreditare, dar poate fi aplicată oricărui discurs, indiferent dacă este sau nu implicat guvernul. Pe vremea lui Milton, numai guvernul avea puterea de a reduce la tăcere pe cineva, dar concepția sa despre libertatea de exprimare este, în linii mari, un principiu anti-constrângere. Oamenii ar trebui să fie liberi să decidă idei fără să fie forțați din toate părțile.

Principala îngrijorare a lui Milton au fost disputele cu privire la religie, deoarece el considera că toți oamenii ar trebui să poată găsi singuri calea spre mântuire, iar dacă acea cea mai importantă decizie ar trebui să aibă la dispoziție o piață de idei, nu există niciun argument evident de ce să nu fie la fel cu lucrurile mai puțin cruciale.

O generație mai târziu, John Locke – la fel ca Milton – a favorizat libertatea de a disputa chestiuni importante fără constrângerea unei entități pământești mai puternice. În „O scrisoare referitoare la toleranță“, Locke subliniază că, în timp ce disputele publice ar putea convinge oamenii și i-ar ajuta să descopere adevărul, simpla constrângere doar le închide gura:

Una este să convingi, alta să comanzi: una e să forțezi cu Argumente, cu totul altceva să o faci cu Penalizări. … Căci legile nu au putere fără sancțiuni, iar sancțiunile în acest caz sunt absolut impertinente; deoarece nu sunt potrivite pentru a convinge mintea.

Acest lucru este deosebit de important în materie de mântuire, în care credința contează, dar este valabil și într-o democrație, în care suprimarea exprimării nu va schimba mintea oamenilor cu privire la o problemă politică și chiar le poate consolida opoziția.

Locke și Milton au trăit într-o lume în care oamenii s-au luptat pentru libertatea de a-și alege religia. Implicit, în această libertate exista necesitatea de a putea asculta și vorbi despre diferite idei referitor la mântuire fără a fi închiși pentru erezie. Informațiile erau necesare pentru a face o alegere, iar informațiile necesitau libera exprimare.

Aceste idei au avut mai mare influență în coloniile americane decât în ​​țara mamă. Odată cu creșterea dorinței de autoguvernare în colonii, încă de la Pactul Mayflower, oamenii se așteptau să-și aleagă nu numai credința, ci și forma de guvernare. Ceea ce a făcut Reforma pentru religie, a făcut și Revoluția americană pentru politică.

Libera exprimare și revoluția americană

Chiar și înainte de obținerea independenței, americanii testau limitele libertății de exprimare. În 1735, editorul John Peter Zenger a fost acuzat de calomnie sediționistă când ziarul său, New York Weekly Journal, l-a criticat pe guvernatorul colonial, William Cosby.

De la început, coloniștii s-au împotrivit ideii că cuvintele lui Zenger constituiau o infracțiune. Un juriu cetățenesc a refuzat să-l pună sub acuzare, așa că Cosby a avut grijă ca Zenger să fie acuzat în altă modalitate, care necesita doar acordul unui judecător.

La vremea respectivă, legea nu se potrivea cu înclinațiile coloniștilor. În Anglia – și, prin urmare, în coloniile sale – adevărul nu reprezenta o formă de apărare împotriva acuzației de calomnie sediționistă. Avocatul lui Zenger, Andrew Hamilton, știa că legea îl condamna pe clientul său, așa că a argumentat pe baza principiului:

Există un drept, pe care îl revendică toți oamenii liberi, și anume acela de a se plânge atunci când sunt afectați. Ei au dreptul să protesteze în mod public împotriva abuzurilor de putere în cei mai duri termeni, să-și pună vecinii în gardă împotriva demersurilor sau violenței pe față a oamenilor cu autoritate și să afirme cu curaj ideea pe care o au cu privire la binecuvântările libertății, valoarea pe care i-o acordă și hotărârea lor de a o păstra cu orice preț ca pe una dintre cele mai mari binecuvântări oferite de Providență.

Juriul a fost de acord. Astăzi, am numi așa ceva anularea juriului. Oricum i-am spune, asta dovedea că, și înainte de a se separa de Marea Britanie, idealurile acestei țări înclinau spre recunoașterea dreptului natural la libera exprimare.

Deși libertatea de a vorbi și de a publica propriile idei, chiar și cele opuse guvernului, nu era garantată în dreptul comun sau în Declarația drepturilor din Anglia, oamenii au forțat legea să o recunoască într-un caz care este considerat acum unul dintre primele prefigurări ale opoziției americane la tirania britanică.

Recunoașterea drepturilor date de Dumnezeu

Este crucial ca ideea să preceadă legea, mai ales dacă luăm în considerare modul în care funcționează Declarația americană a Drepturilor. Când a fost scrisă Constituția, aceasta nu includea nicio garantare explicită a drepturilor. Ca guvern limitat, au argumentat autorii documentului, Congresul și președintele american nu aveau puterea de a restricționa drepturile oamenilor, chiar dacă ar fi vrut să facă acest lucru.

Anti-federaliștii nu au avut încredere că noul guvern federal va limita extinderea propriilor puteri și au insistat asupra unei Legi a Drepturilor. Primul Congres a adoptat-o ​​în mod corespunzător în 1789, iar statele au ratificat-o în termen de doi ani.

Anti-federaliștii erau înțelepți în scepticismul lor, dar ceea ce cereau nu era crearea de noi drepturi. Ei au insistat doar asupra a ceea ce coloniștii ceruseră coroanei britanice înainte de Revoluție: recunoașterea drepturilor lor. Libera exprimare exista deja; oamenii doreau doar ca guvernul să recunoască acest lucru și să fie de acord să nu-l încalce.  

Aceasta este teoria standard a drepturilor naturale. Ea explică de unde provin drepturile noastre, ceea ce este important pentru a înțelege teoria drepturilor, dar are și un efect mai practic. Drepturile inventate de guvern depind de guvern și pot să nu aibă sprijin popular.

După cum va scrie Frédéric Bastiat mai târziu, „Nicio societate nu poate exista decât dacă legile sunt respectate într-o anumită măsură“. Drepturile care provin din natură și sunt aclamate de oameni și înainte de a fi codificate în lege, posedă o putere inerentă de a dăinui. Respectul pentru practica liberei exprimări și legile care o implementează se susțin reciproc și creează forma corectă pe care guvernul nu este capabil să o zdrobească.

În dezbaterile sale din 1858 cu Stephen Douglas, Abraham Lincoln a spus în legătură cu sclavia ceea ce afirma Bastiat despre toate legile – fără un public care să creadă în principiu, legea va eșua:

În această comunitate și altele asemănătoare, opinia publică este totul. Cu acceptul public, nimic nu poate eșua; fără el, nimic nu poate reuși. În consecință, cel care modelează opinia publică ajunge mai departe decât cel care adoptă legi sau pronunță decizii. Ea face posibilă sau imposibilă implementarea statutelor și deciziilor.

Douglas a fost de acord, deși a folosit acest punct de vedere pentru a-și promova propria poziție: „În țările libere, legile și ordonanțele nu au nicio valoare, dacă nu sunt susținute de inimile și intelectele oamenilor pentru care sunt create și de către cei care trebuie să le implementeze.“ În cele din urmă, însă, ambii bărbați au înțeles că, fără oamenii din spatele ei, orice lege ar putea fi subminată și, în cele din urmă, eliminată.

Este important, pe măsură ce reînnoim luptele generaționale pentru libera exprimare, să ne amintim care a fost primul pas. În America, libera exprimare nu este o tradiție de a respecta legea – ci legea respectă vechiul drept cultural al oamenilor.

După ce americanii și-au câștigat libertatea de a alege cum și de cine vor fi guvernați, drepturile de a vorbi și de a publica au afectat mai mult decât doar deciziile personale și spirituale.

Dacă guvernul ar priva oamenii de dreptul lor de a vorbi liber și de a-și publica opiniile, rezultatul ar depăși vătămarea psihică provocată de cenzură într-o monarhie. Ar afecta însăși funcționarea republicii. Un popor liber necesită o exprimare liberă.

Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0