De ce religia și științele umaniste sunt în declin

Ceea ce este util este în mod inerent teleologic: a numi ceva „util“ ridică automat întrebarea „util pentru ce?“. Însă modernitatea se opune acestei întrebări prin multiplicarea mijloacelor fără scopuri clare, analizează Terence Sweeney pentru Public Discourse.

Ne confruntăm cu o regresie infinită a utilității, fără a înțelege prea bine care este scopul eforturilor noastre. Într-o lume care înțelege doar lucrurile utile, interesul pentru științele umaniste și pentru credința religioasă (ambele având de-a face cu scopul ființei umane) va scădea în mod inevitabil.

Din 2008, două tendințe importante din Statele Unite au fost mult discutate, dar foarte puțin comparate: declinul religiei și al științelor umaniste. Declinul religiei, în special a creștinismului, s-a accelerat în 2008.

După cum au arătat studiile Pew, procentajul americanilor care se identifică drept creștini a scăzut de la 77% la 65%, în timp ce procentajul celor care se declară lipsiți de orice religie a crescut de la 17% la 26%. Acest declin este accentuat în special în rândul milenialilor, dintre care doar 46% se identifică drept credincioși. În același timp, declinul științelor umaniste s-a accentuat în universitățile americane.

Specializările în științele umaniste au scăzut cu 30-60%, în funcție de domeniu. Bisericile și departamentele de științe umaniste sunt nevoite să recurgă la fuziuni, consolidări și desființări. Aceste tendințe, aparent fără legătură între ele, sunt manifestări paralele ale aceluiași ethos social: obsesia noastră pentru mijloace și neglijarea scopului.

Potrivit lui Jacques Ellul, un intelectual creștin din secolul al XX-lea, ignorarea scopului este trăsătura definitorie a tehnocrației noastre moderne, care nu este capabilă să recunoască decât ceea ce este eficient și util.

El scrie în Presence in the Modern World (publicat inițial în limba franceză în 1948) că „în lumea noastră, totul trebuie să deservească ceva, adică să fie un mijloc de a obține ceva. Tot ceea ce înainte era ‘inutil’ sau ‘gratuit’ trebuie să treacă sub incidența ‘utilității’“.

Ceea ce a remarcat Ellul cu peste șaptezeci și cinci de ani în urmă se materializează mai pregnant astăzi: dacă un lucru nu este un mijloc (de exemplu, religia și științele umaniste) și, prin urmare, este inutil, este aruncat la gunoi. Desigur, utilul este în mod inerent teleologic: numind ceva „util“ invocăm întrebarea „util pentru ce?“. Dar modernitatea ripostează la această întrebare prin multiplicarea mijloacelor fără scopuri clare.

Putem observa acest lucru exemplificat într-un sondaj recent al Wall Street Journal, care indică o prioritizare tot mai accentuată a banilor (întotdeauna un mijloc) și o minimalizare a națiunii, a comunității și a lui Dumnezeu (scopuri).

Trăim o regresie infinită a utilității, fără a avea prea mult habar de rostul muncii noastre. Într-o lume care înțelege doar lucrurile utile, interesul pentru științele umaniste și credința religioasă (ambele având legătură cu scopul ființei umane) se va diminua în mod inevitabil.

Ne împotrivim întrebării „de ce?“, deoarece pentru a ne gândi la scopuri este nevoie nu doar de deliberare, ci și de analiză. În timp ce deliberarea este orientată spre a face lucruri, analiza caută să înțeleagă de ce facem lucrurile.

Analiza conturează scopul, în timp ce deliberarea ne permite să alegem între mijloacele disponibile pentru îndeplinirea acelui scop. Atunci când refuzăm să analizăm, rămânem în postura de a delibera cu privire la mijloace fără a înțelege ce anume se urmărește prin ele.

Cu toate acestea, cu toții credem în mod implicit că știm deja care este scopul vieții noastre (de obicei, de a maximiza confortul și utilitatea); prin urmare, considerăm că nu este nevoie să reflectăm serios asupra sensului vieții.

Citește și Carlos Eire, profesor la Yale, explică ideologia și „Marxismul camuflat“ din mediul academic

„Toată lumea“, după cum scrie Ellul, „cunoaște mai mult sau mai puțin scopul pe care îl urmărește civilizația, și pare complet inutil și depășit să punem această întrebare“.

Studenții mei de la facultate au muncit din greu pentru a obține rezultate impresionante încă din școala generală, cel puțin, și vor continua să facă acest lucru mult timp după facultate. Când îi întreb care este scopul acestor străduințe, rămân perplecși. „Asta este ceea ce trebuie să faci“, răspund adesea. Orice altceva este lipsit de valoare practică, irealist și inutil.

Au tras o viață întreagă fără să întrebe sau să fie întrebați „încotro?“. A pune o astfel de întrebare înseamnă să te oprești, să analizezi situația și, eventual, să schimbi direcția, lucruri pe care religia și științele umaniste ne obligă să le facem. Dar societatea noastră nu este interesată nici să tacă, nici să ia o pauză.

Nu mai puneți întrebări

Colapsul teleologiei înseamnă că științele umaniste, acea constelație de discipline care caută să afle care este sensul vieții omului, sunt de neînțeles pentru cultura noastră. Dar atunci când întrebările despre scopul nostru dispar, ne pierdem întregul sistem de referință în viața de zi cu zi.

S-ar putea ca unii să critice științele umaniste și să argumenteze că investigarea constantă a celor mai importante întrebări ale vieții este un factor destabilizant. Însă științele umaniste nu formulează întrebări fără răspunsuri, ceea ce ar duce într-adevăr la o paralizie derutantă.

A studia științele umaniste înseamnă a avea de-a face cu răspunsuri contradictorii care reflectă pluralitatea existenței umane. Sarcina studentului este de a reflecta asupra acestor răspunsuri în dialog cu ceilalți. În cadrul acestui dialog, studenții caută să înțeleagă care scopuri par a fi bune, adevărate și (cel mai inutil dintre toate) frumoase.

O astfel de reflecție este potrivnică unei culturi obsedate de producție și consum. Societatea noastră, după cum spune Ellul, încurajează „producătorii absoluți, [care] depun tot efortul în slujba producției“ și „consumatorii docili [care] înghit orbește tot ceea ce economia le oferă“.

A învăța să pui întrebări pune în pericol această producție și acest consum. A ridica semne serioase de întrebare înseamnă a lua o pauză de la a produce și a cumpăra.

Mai rău, persoana care se întreabă „la ce folosește asta?“ ar putea realiza că scopul vieții umane trece dincolo de producție și consum. Din aceste motive, investigația umanistă este din ce în ce mai străină și mai potrivnică societății noastre bazată pe mijloace fără scop. Educația se îndepărtează de întrebările privind scopul și se concentrează, în schimb, exclusiv pe competențe și pe pregătirea pentru carieră.

Nu mai oferiți răspunsuri

Dacă cercetarea umanistă este potrivnică unei culturi a mijloacelor, la fel este și religia, care își formulează întrebările în cadrul unui orizont de semnificații mai larg, transcendent.

Putem face referire la Catehismul de la Baltimore pentru un exemplu al acestui orizont diferit. Catehismul de la Baltimore – un material didactic catolic american standard în perioada anilor 1880-1960, începe cu o secțiune denumită „Despre scopul omului“, în care apare celebra întrebare „De ce te-a creat Dumnezeu?“.

Cu alte cuvinte, face mai mult decât să ridice întrebări despre scopul existenței umane. Această întrebare privind viața omului este pusă în contextul scopului urmărit de Dumnezeu. Catehismul caută să înțeleagă sensul vieții umane în orizontul mai amplu al acțiunii divine. El își răspunde astfel la propria întrebare:

„Dumnezeu m-a făcut ca să Îl cunosc, să Îl iubesc și să Îl slujesc în această lume și să fiu fericit alături de El, pentru totdeauna, în cea viitoare“.

A fi creștin înseamnă a trăi pentru – așa cum ești chemat – scopul tău în raport cu scopurile Creatorului. Religia nu oferă doar răspunsuri, ci mută întrebările și răspunsurile în planul intersecției dintre orizontul lui Dumnezeu și cel al umanității.

Citește și Este creștinismul sub atac în America?

Cultura noastră ne ține blocați în sfera acțiunii, refuzând astfel întrebările referitoare la origine și scop (așa cum le oferă științele umaniste), precum și răspunsurile care ne plasează în planul transcendenței (așa cum le oferă religia).

Declinul concomitent al științelor umaniste și al religiei este modelat de respingerea tot mai pronunțată a scopurilor. Având în vedere acest declin concomitent al științelor umaniste și al religiei, ce ar trebui să facă creștinii dedicați ambelor domenii?

Reînnoirea umanismului creștin

În primul rând, în ciuda declinului generalizat în domeniul științelor umaniste și al religiei, vestea bună este că subculturi și comunități vibrante continuă să apară.

Există un număr tot mai mare de școli clasice K-12, programe de studii catolice și de științe umaniste la universitățile cu profil religios, centre de analiză creștină în cadrul unor universități seculare și un număr tot mai mare de publicații creștine avizate, cum ar fi The Lamp, Fare Forward și Plough.

Atunci când analiza umanistă și creștinismul lucrează mână în mână, ceea ce rezultă este un dinamism care unește ortodoxia fermă cu disponibilitatea de a reflecta asupra semnificației ortodoxiei în lumea modernă. Această conlucrare reprezintă esența mărturiei noastre pe plan intelectual.

Comunitățile care îmbrățișează umanismul creștin explorează viața omului în lumina scopului divin. Întrebarea centrală este cea adresată de Hristos: „Cine ziceți voi că sunt Eu?“ (Marcu 8:9). Afirmând calitatea de Fiu a lui Hristos, transformăm, de asemenea, întrebarea umanității. A spune că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului înseamnă că privim întrebările umaniste ca fiind întrebări hristologice.

Dacă Hristos este uniunea dintre Dumnezeu și umanitate, atunci umanismul creștin trebuie să pună întrebări și răspunsuri în lumina unei hristologii.

Chiar dacă există motive să fim optimiști, umaniștii și creștinii se confruntă cu realitatea sumbră: biserici închise și seminarii goale. Romano Guardini scrie că, în societatea de azi, „Singurătatea în credință va fi teribilă. Iubirea va dispărea din viața publică“.

A fi dedicat științelor umaniste și a fi dedicat lui Hristos înseamnă a experimenta o dublă singurătate. Tot mai multe universități vor anula cursurile de științe umaniste și tot mai multe biserici se vor închide.

S-ar putea ca centrele de studiu și de rugăciune să fie mai reduse ca dimensiune și mai puțin prestigioase decât în trecut, dar Evanghelia, poezia, filozofia și științele umaniste în general nu au legătură cu mărimea sau prestigiul.

Mai degrabă, ele sunt o mărturie a unei vieți dincolo de starea noastră nefericită din prezent. Prea adesea singuri, fără prieteni, anxioși și deprimați, tinerii au nevoie de o cale de ieșire din viața lor lipsită de sens.

Bartolomé de las Casas scria în anii 1500 că necredincioșii „nu sunt călători, ci rătăcitori“. Călătorii trăiesc viața ca pe o călătorie având o destinație; cei rătăciți sunt mereu în mișcare, dar nu știu încotro se îndreaptă. Suntem înconjurați de astfel de oameni rătăciți. A trăi în mod public întrebările și răspunsurile hristologice le oferă oamenilor posibilitatea de a trece de la starea de rătăcitor la cea de călător.

O ultimă notă de speranță, totuși, este că în creștinism găsim îmbinarea scopurilor cu mijloacele. După cum scrie Ellul, „Iisus Hristos, prin Întruparea sa, apare ca mijloc al lui Dumnezeu pentru mântuirea ființelor umane și pentru instaurarea împărăției lui Dumnezeu. Dar acolo unde se află Iisus Hristos, acolo există și această mântuire și împărăție“.

Hristos este mijlocul și scopul, calea și destinația, unificarea acestei vieți cu cea viitoare. Ceea ce ne poruncește Dumnezeu – să-L iubim, să-L slujim în această viață și să fim fericiți cu El în cea viitoare – tot El ne dăruiește.

Astfel, pentru Ellul, „ceea ce contează nu sunt instrumentele și instituțiile noastre, ci noi înșine, pentru că noi înșine suntem instrumentele lui Dumnezeu“.

Destinația este Hristos, calea este Hristos, iar biserica este amândouă. A fi creștin înseamnă a trăi în îmbinarea armonioasă a scopurilor și a mijloacelor, trăind ca Hristos pe calea noastră spre Hristos.

Este posibil ca sălile noastre de clasă și bisericile noastre să devină mai mici pe fondul obsesiei culturii noastre pentru utilitate, dar sarcina noastră este de a medita la chestiuni legate de viața omului. Creștinii trebuie să facă acest lucru în contextul hristologiei și trebuie să fim „gata să dăm un răspuns (apologie) oricui întreabă motivul [logos] speranței noastre“ (1 Petru 3:15).

Ridicarea acestui gen de întrebări și răspunsuri poate aduce ușurare unor suflete sătule de căi și mijloace. Trebuie să fim pregătiți pentru cei care ajung în sălile noastre de clasă și în biserici căutând destinații și scopuri, căutând să devină din nou călători.

Tribuna.US