Deutsche Welle: Nine eleven, furia și panica

Opinie scrisă de jurnalistul Petre M. Iancu pentru publicația germană Deutsche Welle

Furia lui Trump e mare. Președintele SUA se apără de noua acuză a minimalizării vinovate a pandemiei, afirmând că n-a vrut să stârnească panica. E vinovat? Dar acuzatorii lui?

”Cartea lui Woodward despre Trump e un cadou făcut lui Biden”, titra ieri ziarul bavarez de stânga, Süddeutsche Zeitung. Alte articole similare tematizau la fel de satisfăcut  o nouă carte de interviuri care îl pune în dificultate pe Trump. E un volum semnat de Bob Woodward, legenda jurnalismului care, împreună cu reporterul Carl Bernstein, a documentat în anii 70 ai veacului trecut afacerea Watergate, contribuind decisiv la debarcarea președintelui Nixon.

Înaintea apariției, cartea s-a văzut asiduu promovată de presa mainstream apuseană, care-l susține aproape in corpore pe candidatul democrat Joe Biden, și a publicat și comentat stăruitor pasaje părând să-l incrimineze decisiv pe Donald Trump.

Acuza minimalizării 

S-a aflat astfel că, în cursul discuțiilor sale cu șeful Casei Albe, Trump i-a relatat lui Woodward, la 7 februarie, că virusul corona e ”o chestie mortală”, iar în martie a admis că minimalizează amenințarea, ca să nu stârnească panica.

În reacție, contracandidatul democrat la președinție, Biden, l-a atacat virulent pe șeful Casei Albe, afirmând că Trump ar fi ”trădat poporul american într-o chestiune de viață și de moarte”. Mare parte din presă și-a asumat integral acest verdict, acuzându-l pe președinte de cinism, de iresponsabilitate, de câte și mai câte.

Or, lucrurile nu prea stau întocmai. Ce lider responsabil reacționează la debutul unei crize de amploare grăbindu-se să-și panicheze poporul? Ce om politic va divulga detalii de natură să îngrozească națiunea, dacă nu e obligatoriu s-o facă pentru eliminarea pericolului, în condițiile în care știința nu oferă informații fiabile despre modalitățile de a-l evita?

Paralele istorice și contemporane

Deși Trump nu e omul de stat genial cu care s-a comparat, în speță Churchill, discursul premierului britanic de acum exact 80 de ani e edificator și deci merită evocat. Era în debutul conflagrației mondiale. La 11 septembrie 1940 Londra era sub un bombardament german care avea să distrugă mare parte a insuficient apăratei capitale britanice și să omoare, atunci și în săptămânile următoare, zeci de mii de englezi.

Totuși, premierul le-a ascuns compatrioților săi teribila situație, elogiindu-le în schimb curajul și capacitatea de a rezista celor mai mari greutăți. Ar fi trebuit să le împărtășească oare Churchill, cât de deznădăjduită era, în realitate, situația? Ar fi fost util să le descrie întregul adevăr terifiant, alimentându-le compatrioților săi defetismul într-o situație în care țara stătea să fie rapid cucerită după o invazie hitleristă?

Și cum au reacționat oare, în debutul pandemiei, guvernele europene? N-au făcut ele riguros la fel ca Trump? Executivul berlinez a vrut de asemenea să evite panica. Ministrul german al sănătății, Spahn, i-a mințit cinic pe nemți, afirmând că boala iscată de virusul corona ar fi ”mai benignă decât o gripă medie”, iar Germania ar fi ”bine pregătită să-i facă față”. Or, Germaniei îi lipseau și măștile, și alte echipamente de protecție. Alți oficiali au reacționat la această penurie, afirmând fals, că n-ar fi nevoie de măști.

Precaut s-a manifestat și George W. Bush înainte de nine eleven, deși primise informații potrivit cărora Al Quaida se pregătea să atace pe teritoriul american. Neavând detalii legitimând reacții concrete, liderul de la Casa Albă a rămas atunci în expectativă. I s-a reproșat ulterior absolut nejustificat această atitudine, deși fusese foarte rezonabilă.

Pare însă că n-am învățat nimic din atacul asupra democrației declanșat de islamiști acum exact 19 ani. Ca să învățăm, ar fi fost bine ca democrațiile să dispună de o mass-medie funcționând ceva mai bine decât acum. Când mari părți ale presei preferă adevărului activismul și militantismul ori maximizarea efectului și vânzărilor unei cărți tipărite politic oportun.

Înseamnă toate acestea că poporul trebuie mințit? Defel. Doar că un lider bun trebuie să știe exact ce anume e bine sau nu să scoată pe gură. Dar știe Trump? Nu vorbește gura fără el? Nu este el impulsiv? N-a dovedit însăși opțiunea lui pentru discuții cu un jurnalist care-i este ostil, că își supraapreciază capacitatea de a se articula, de a formula și dialoga judicios și de a păstra un secret important?

Presa și pariurile democrației americane

Dar nu inadvertențele și neajunsurile lui Trump sunt aici marea problemă. Pentru că în sistemul american președintele e supus unor mecanisme de control. Necontrolată e în schimb presa. Or, inadecvarea prea multor formatori de opinie cinici și ipocriți, manifestată în evitarea de a pune întrebări esențiale și a face paralele și comparații necesare pune în pericol un pilon de neînlocuit al democrației și societății deschise.

Căci, dacă greșeala lui Trump ar fi fost impardonabilă, presa ar fi trebuit să taxeze până acum, cu severitatea manifestată și față de președinte, faptul că Bob Woodward a ascuns de publicul american adevărul minimalizat de Trump, spre a-l divulga abia acum, cu maximă eficiență în materie de succes și de venit realizat.

Cât de credibilă e apărarea sa, potrivit căreia n-ar fi reușit să verifice informația furnizată de Trump decât în luna mai, iar atunci povestea n-ar mai fi fost ”medicală, ci politică” și n-ar mai fi trebuit istorisită? Nulă. Căci și acum se ceartă specialiștii și nespecialiștii cu privire la virulența reală a virusului corona.

Interviurile lui Woodward repun oportun pe tapet, spre bucuria opoziției democrate, care nu prea are un program clar și se rezumă la a căuta să obțină victoria lui Biden prin denigrarea lui Trump, subiectul unic, pe care challengerul l-a vrut dezbătut: tema corona. Se obstrucționează astfel dezbaterea altor chestiuni, net mai importante într-o fază în care fatalitățile pandemiei sunt în vădită scădere, iar America e angrenată, spre paguba ei și a lumii libere, într-o devastatoare revoluție culturală de tip maoist.

Această nihilistă revoluție de sorginte colectivistă umple de fericire o minusculă minoritate, dar îi înfurie și îi panichează pe foarte mulți. La 19 ani de la mega-atentatele islamiste de la nine eleven, menite să nimicească democrația și capitalismul american, cu totul altele sunt nevoile Statelor Unite. Și ale iubitorilor de libertate din lume.

Tribuna.US