Elie Wiesel: „pace, ispăşire şi demnitate umană”

Personalitate marcantă a secolului trecut, Elie Wiesel (1928 -2016) a lăsat omenirii un profund mesaj de „pace, ispășire, demnitate umană”, după o viață consacrată luptei împotriva indiferenţei, intoleranţei şi injustiţiei.

Premiul Nobel pentru Pace acordat lui Elie Wiesel a fost al doilea atribuit unei personalități de origine română, după George Emil Palade. Amândoi erau cetățeni americani când au devenit laureați.

Supraviețuitor al Holocaustului, activist pentru drepturile omului, scriitor, profesor, filosof, ziarist, eseist american de origine română, Eliezer Wiesel, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 30 septembrie 1928, la Sighetu Marmației, fiind singurul băiat și al treilea copil dintre cei patru ai lui Şlomo şi Sarei Wiesel, o familie de origine evreiască a cărei activitate de bază era comerţul, familia Wiesel deţinând o băcănie. Elia a avut trei surori: Hilda, Beatrice și Tzipora. Sara, mama lor provenea dintr-un sat de lângă Sighet și era fiica unui agricultor, David (Dudi) Feig, care aparținea de curentul hasidic al rabinilor din Vijnița. Trebuie spus că, în acea perioadă, în orașul Sighet, locuia o populaţie evreiască în procent de 38,6%.

Încă din copilărie, la sugestia tatălui său, Elie Wiesel a început să facă studii religioase şi să învețe limbile idiş şi ebraică. Acasă vorbeau idiș, în băcănia familiei se vorbea maghiara și româna, iar unele ziare pe care le citeau erau în germană. A urmat şcoala gimnazială la Oradea.

Elie Wiesel a fost profund religios încă din tinerețe și s-a dedicat studiului Torei, Talmudului și Cabalei (misticismul evreiesc). A fost îndrumat de un localnic pe nume Moshe Beadle, care l-a inițiat în Cabala și a devenit o importantă influență spirituală.

După Dictatul de la Viena din 1940, prin care guvernul român Giugurtu a cedat nord-vestul Ardealului, regiunea în care locuia familia Wiesel a devenit parte a Ungariei. Elie (Eliezer), numit în maghiară Lázár Wiesel, s-a înscris la studii gimnaziale în orașul Debrecen și apoi la Oradea, de unde a fost exmatriculat conform legilor antisemite din învățământul public maghiar.

Comunitatea evreiască din Sighet era foarte unită și izolată, iar mulți, inclusiv familia lui Wiesel, nu credeau inițial că atrocitățile naziste ar putea ajunge până la ei.

Tatăl său, Shlomo Wiesel, era respectat în comunitate, mai implicat în afacerile publice și comunitare decât în studiul religios, și încuraja educația.

După ce Ungaria a preluat controlul asupra orașului Sighet, ungurii au adoptat legi anti-evreiești sub presiunea Germaniei naziste.

În 1944, când Wiesel avea 15 ani, naziștii au invadat Ungaria (Operațiunea Margarethe) și au început rapid să adune evreii. Evreii din Sighet au fost forțați să se mute în ghetouri.

În aprilie 1944, Elie alături de întreaga sa familie a fost internat într-un lagăr de concentrare, iar la 16 mai 1944, întreaga familie Wiesel era transportată la Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau în vagoane pentru transportul animalelor, unde tânărului Elie i s-a tatuat pe brațul stâng numărul A-7713, devenit identitatea sa timp de aproape un an.

La Auschwitz, femeile erau separate de bărbați, astfel că mama și sora sa Tzipora, în vârstă de 7 ani, au fost despărțite de restul familiei, iar Elie și tatăl său au rămas să facă muncă silnică în fabrica ce aparținea complexului Auschwitz III Monowitz, Buna-Werke. La scurtă vreme, mama şi sora sa Tzipora aveau să fie exterminate în camerele de gazare, iar tatăl său a murit de extenuare, dizenterie și inaniție.

Înainte de Auschwitz, Elie Wiesel era un băiat inteligent și credincios, cufundat în credința și filosofia iudaică, care trăia într-o comunitate care nu putea încă să înțeleagă amploarea ororii care se apropia. Această bază de credință și studiu avea să-i modeleze mai târziu atât supraviețuirea, cât și vocea sa ca martor și filosof moral după război.

Când Armata Roșie s-a apropiat de Auschwitz, deținuții evrei au fost trimiși în „Marșul Morții” („Todesmärsche”) spre lagărul Buchenwald. În acest marș, tatăl lui Elie Wiesel a murit de extenuare, inaniție și dizenterie. Elie a supraviețuit și la 11 aprilie 1945 a fost eliberat de armata americană, grav bolnav și într-o stare depresivă acută, convins că a rămas singur pe lume, total lipsit de un sprijin moral sau material, la vârsta de 16 ani. Wiesel considera faptul că a rămas în viață drept un accident.

El avea să se stabilească la Paris unde, după o perioadă de refacere, a studiat, la Sorbona, literatură, psihologie și filosofie, iar pentru a se întreţine, preda lecții de limba ebraică și dirija corul unei sinagogi. Şederea la Paris i-a prilejuit lui Elie Wiesel regăsirea cu două dintre surorile sale, Hilda și Beatrice, aflate într-un orfelinat, dar şi debutul în jurnalism, inițial în presa scrisă, în ziarele evreiești-franceze L’arche („Arca”) și Tsien in Kamf (în limba idiș), mai apoi ajungând reporter, în limba ebraică, la cel mai mare ziar israelian, „Yediot Ahronot”, poziţie prin care a ajuns cunoscut de către personalitățile vremii din întreaga lume.

La începutul anilor ’50, la doar câţiva ani de la crearea statului Israel, Wiesel a vizitat Israelul și a primit cetățenia israeliană. În 1955 a călătorit în Statele Unite ale Americii, la New York, unde a avut un accident de circulație care l-a imobilizat pentru peste un an de zile, urmat de o lungă convalescență.

În timpul șederii în Franța și SUA, Wiesel a aprofundat vreme de ani de-a rândul studiul Talmudului și al patrimoniului iudaic cu dascăli erudiți ca rabinul Mordechai Chouchani din Paris și Saul Liberman din New York.

Începând cu anul 1963 Wiesel a devenit cetățean american și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, alături de una dintre surorile sale, cealaltă soră alegând să se stabilească la Montreal, în Canada.

Pe parcursul anilor care au urmat, Elie Wiesel a devenit tot mai activ în a condamna acţiunile criminale ale guvernelor nedemocrate, pentru a stopa acţiuni de distrugere a unor comunităţi etnice în mai multe ţări din Europa, Africa sau Asia.

În anul 1969, la vârsta de 41 de ani, s-a căsătorit cu Marion Erster Rose, colaboratoarea și traducătoarea sa în limba engleză, rodul iubirii lor fiind un fiu, pe nume Elisha. În perioada 1972-1976 a locuit cu soția sa în Connecticut, apoi, a fost numit profesor distins („Distinguished Professor”) la Universitatea Municipală New York.

Wiesel a mai activat ca profesor de științe umane și de filosofie la Universitatea Boston (Andrew W. Mellon Professor in the Humanities), Universitatea Yale, Colegiul Eckerd din St. Petersburg, Florida.

Soții Elie și Marion Wiesel au creat Fundaţia Elie Wiesel pentru Umanitate, iar între anii 1978 și 1986, ca președinte al Comisiei Prezidențiale a Holocaustului, numită ulterior Consiliul American pentru Păstrarea Memoriei Holocaustului, a militat pentru construirea în Washington, a Muzeului American al Holocaustului.

În anul 1986, Elie Wiesel a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace, iar Comitetul Norvegian pentru premiul Nobel l-a numit „un mesager al omeniei”.

În perioada comunismului Elie Wiesel a criticat adesea eșecul României de a-și asuma istoria Holocaustului, când discuțiile despre Holocaust erau suprimate sau distorsionate. El a îndemnat pe diferite căi România să-și recunoască rolul în persecutarea evreilor și să educe generațiile viitoare.

După Revoluţia din 1989, s-a implicat şi în România în rescrierea cât mai obiectivă a tragediei evreilor de aici, în combaterea mesajelor negaţioniste din spaţiul public românesc şi a fost alături de cei care şi-au propus aducerea ţării noastre în spaţiul occidental nu numai instituţional, ci în primul rând, prin reconstrucţia mentalităţilor.

În anul 1993, a fost ales președintele Academiei Universale de Cultură, în anul 1996 a fost numit membru al Academiei Americane de Artă și Literatură, iar din anul 2001, a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Wiesel a vizitat România de mai multe ori după căderea comunismului. În 2002, orașul Sighet a numit o stradă după el și a înființat Casa Memorială Elie Wiesel în casa copilăriei sale. Cu toate acestea, el a rămas prudent în laudele aduse eforturilor României, insistând că comemorarea fără educație sau responsabilitate nu era suficientă.

România i-a retras cetățenia lui Wiesel în timpul războiului, o practică obișnuită în regimurile fasciste. Aceasta i-a fost restituită abia în 1997, mult după ce devenise cetățean american și laureat al Premiului Nobel. Această întârziere a administrației conduse de președintele Ion Iliescu a fost considerată o reflectare a procesului lent și dificil de reconciliere a României cu trecutul său evreiesc.

În final, în anul 2003, președintele Ion Iliescu l-a numit pe Elie Wiesel președinte al Comisiei Internaționale pentru Holocaustul din România. Raportul Comisiei Wiesel, publicat în 2004, a marcat prima recunoaștere oficială de către statul român a: responsabilității directe a României pentru moartea a până la 280.000 de evrei, și a persecuției sistematice a evreilor chiar și sub controlul României, nu doar al Germaniei. Munca Comisiei Wiesel a fost recunoscută internațional a fi revoluționară și a forțat o recunoaștere națională a trecutului României.

Elie Wiesel privea România cu un amestec de tristețe, critică și speranță.

Era profund îndurerat de crimele comise de România în perioada Holocaustului și de tăcerea sa postbelică, dar a lucrat neobosit pentru a promova adevărul, memoria și educația. Prin conducerea Comisiei pentru Holocaust, a ajutat România să facă pași semnificativi în direcția confruntării cu trecutul său – deși nu a lăsat niciodată țara să uite cât de mult s-a pierdut și s-a negat.

În 2007, Elie Wiesel a susţinut discursul principal în fața Adunării Generale a O.N.U. pentru comemorarea Holocaustului, ca apărător al drepturilor omului expunându-şi ideile într-o multitudine de probleme și conflicte internaţionale, printre care: dreptul de emigrare a evreilor din Uniunea Sovietică și din Etiopia, ocrotirea victimelor apartheid-ului din Africa de Sud, ale terorii (Desaparecidos) juntei militare din Argentina, ale genocidului bosniac, a luat apărarea indienilor Miskito din Nicaragua, sau a kurzilor din Irak.

La 5 iunie 2009, după 65 de ani, Wiesel a revenit la Buchenwald într-o vizită oficială comemorativă, fiind însoțit de președintele american Barack Obama și de cancelarul german Angela Merkel.

Elie Wiesel a fost recompensat de-a lungul vieții sale cu un număr considerabil de premii şi distincţii, atât pentru activitatea literară cât şi pentru cea privind drepturile omului. Printre aceste distincţii se află „Marele premiu parizian pentru literatură” pentru „Le Cinquième Fils” (1983), Congresul american i-a decernat Medalia de Aur a Congresului SUA (1985), Premiul „Livre Inter”, pentru volumul „Le Testament d’un poète juif assassiné” („Testamentul unui poet evreu asasinat”) (1987), „Premiul de Merit al Centrului Internațional al New York-ului” (The International Center in New York’s Award of Excellence), „Ellis Island Medal of Honor” pentru eforturile depuse în promovarea înțelegereii și acceptării evreilor în lume (1992), este Laureatul premiului Médicis pe anul 1998, pentru volumul „Un Mediant de Jérusalem”, iar în 2007, Elie Wiesel a primit premiul pe viață – Dayton Literary Peace Prize – Lifetime Achievement Award. De asemenea, Președintele Republicii Franceze l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, Președintele Statelor Unite i-a conferit Medalia Prezidenţială a Libertăţii, iar la 30 noiembrie 2006, a fost decorat și înnobilat de Regina Angliei cu titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic cu gradul de Comandant.

Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm faptul că, nu mai puţin de 136 de instituţii de învăţământ superior din întreaga lume i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa.

Elie Wiesel a murit în iulie 2016, la Manhattan, New York, la vârsta de 87 ani. Ceremonia de funeralii a avut loc la sinagoga unde se ruga, sinagoga ortodoxă Fifth Avenue Synagogue din Upper East Side din Manhattan, în prezența a 150 persoane. A fost înhumat la cimitirul Sharon Gardens la Valhalla, districtul Westchester, New York.

Lista cărților scrise de Elie Wiesel (incluzând 57 de titluri) cuprinde o mare diversitate creativă, de la ficțiune la realism. Cea mai celebră, „Noaptea”, este o scriere autobiografică, scrisă în anii 1950 despre viața în lagărele de exterminare naziste.

Două volume biografice-memorialiste care se plasează în fruntea creației lui Wiesel și-au primit numele după versete din „Eclesiast” (1:7): „Toate fluviile se varsă în mare…”, publicat în 1994 (a apărut în limba română, în traducerea Feliciei Antip, editura Hasefer, 2000) și care cuprinde memoriile până în 1969 și „…Iar marea nu se umple”, care cuprinde perioada între anii 1969-1999 (a apărut în limba română, în traducerea lui Alexandru și Magdalena Boiangiu, editura Hasefer, 2000).

Dorin Nădrău
Tribuna.US

 

 

 

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ