Traian Dorz – poet profund al trăirii religioase

Poetul Traian Dorz a văzut lumina zilei în noaptea de Crăciun a anului 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiușului) din comuna Mizieș, judetul Bihor, în apropiere de Beiuș. Părintii săi, Constantin și Maria, erau buni gospodari si creștini respectați în sat pentru cinstea și vrednicia lor. Era unicul copil la părinți și, bineînțeles, aceștia voiau să-l vadă ajuns un bun gospodar la casa lui și un sprijin de nădejde la bătrânețe. Băiatul însă se simțea născut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuța bibliotecă a școlii primare și în cea a bunului sau învățător, Savu Halbac. La terminarea celor 7 clase primare în satul natal, a primit ca premiu cartea „Corabia lui Noe”, scrisă de preotul Iosif Trifa, liderul mișcării Oastea Domnului. Cartea avea să-i schimbe viața, după cum afirmase chiar el.

Printr-o scrisoare adresată Centrului Oastei Domnului din Sibiu, îl ruga pe părintele Iosif Trifa să-l înscrie şi pe el în rândurile ostaşilor şi să-i trimită foaia „Oastea Domnului”, suplimentul duhovnicesc al săptămânalului „Lumina Satelor”, ambele redactate de către părintele Iosif.

„Ostaşii nu beau, nu fumează şi nu înjură. Pentru ei Biblia se respectă întocmai. Oastea Domnului se antrenează cu post, rugăciune şi cântec în lupta cu cele lumeşti. Creştinismul de duminică îi este la fel de urât ca beţia şi sudalma. Oastea Domnului a apărut după Marea Unire, ca o mişcare de revigoare a vieţii spirituale într-o perioadă în care în Transilvania alcoolismul era în floare, iar concubinajul a dus la propagarea sifilisului”, explica istoricul Radu Românaşu, la rândul său ostaş al Domnului, într-un interviu pentru ziarul Bihoreanul.

Iniţiată de preotul sibian Iosif Trifa, organizaţia a strâns rândurile în 1923. Pe prima pagină a publicaţiei „Lumina Satelor”, părintele Trifa a publicat o Hotărâre prin care le cerea cititorilor să renunţe în noul an la alcool, tutun şi înjurături, alături de un cupon pe care oamenii îl puteau completa cu numele şi trimite părintelui. Mii de ortodocşi au cerut înscriere în „oaste”. „În Biblioteca Astra am găsit sute de adeziuni trimise din Oradea, din Beiuş, din satele învecinate”, spune istoricul Radu Românașu.

La vârsta de 18 ani, părinţii l-au silit să se căsătorească, crezând că întemeierea unei familii va pune capăt plecărilor sale misionare. Căsătoria însă nu i-a putut micşora râvna şi dorinţa sa fierbinte de a sluji Domnului.

După doi ani de frământări în sânul familiei, este chemat de părintele Iosif Trifa la Sibiu, în decembrie 1934, pentru a-l sprijini în munca de la Centrul Oastei, care era în curs de reorganizare datorită frământărilor mari care izbucniseră odată cu conflictul declanşat între mitropolitul Bălan şi părintele Iosif Trifa.

„…Întâlnirea mea cu părintele Iosif – consemnează tânărul Traian Dorz – a însemnat pentru mine momentul cel mai înalt din viaţa mea pământească. În momentul acela am trăit în focul iubirii până la alb, până la punctul de sudură divină şi eternă, nu numai cu acest mare trimis al lui Dumnezeu, ci şi cu destinul şi cu scopul Oastei Domnului…”.

Alăturându-se echipei preotului Iosif Trifa, a fost angajat ca redactor la revistele Oastei: „Oastea Domnului”, „Isus Biruitorul”, „Ecoul”, „Glasul Dreptății” sau „Ostașul Domnului”.

Din 1938 și până în 1943, împreună cu învățătorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din țară al publicațiilor religioase: „Ogorul Domnului”, „Viața Creștină”, „Misionarul Vieții Creștine”, „Familia Creștină”, precum și al calendarelor-almanah ale acestora.

În 1935, la 21 de ani, îi apare la Sibiu primul volum de poezii intitulat „La Golgota” în 5000 de exemplare.

În vara anului 1937, îi apare tot la Sibiu al doilea lea volum de poezii intitulat „Pe drumul Crucii” în 5000 de exemplare. În 12 sepembrie, deşi încă în armată la Oradea, participă la ultima Consfătuire Generală a Oastei Domnului la care a luat parte şi părintele Iosif Trifa, conducătorul ei.

După decesul lui Iosif Trifa, în 1938, Traian Dorz a fost recunoscut ca lider al asociației Oastea Domnului. Mai apoi, datorită confiscării tipografiei şi a interzicerii publicaţiilor de la Centrul Oastei din Sibiu, Traian Dorz a fost nevoit să scoată diferite gazete în diverse oraşe din ţară, care şi acelea n-au putut apărea pe termen prea lung, din cauza cenzurii. Astfel, în septembrie 1938, scoate la Oradea un supliment la „Noua Gazetă de Vest” numit „Ogorul Domnului” care apare în doar câteva numere, după care este interzis.

În 1939 îi apare la Oradea cel de-al treilea volum de poezii intitulat „Doina Golgotei” în 4000 de exemplare şi apoi la Cluj al patrulea volum de poezii intitulat „Darul lacrimilor” în 4000 de exemplare. Tot în acest an scoate la Cluj, prin bunăvoinţa preotului Vasile Chindriş, împreună cu cel mai apropiat colaborator al său, învăţătorul Ioan Marini, gazeta „Viaţa Creştină”, ulterior „Misionarul Vieţii Creştine”, care apare până în septembrie 1940.

Ulterior, îi apare la Cluj al cincilea volum de poezii intitulat „Cântări de pace” în 4000 de exemplare, apoi la Oradea al șaselea volum de poezii intitulat „Din lupta Domnului” (vol. I) în 3000 de exemplare, urmând tot la Oradea, al șaptelea volum de poezii intitulat „Sfaturi bune” (proverbe versificate) în 3000 de exemplare. Apoi tot la Oradea, apare al optulea volum de poezii intitulat „Din lupta Domnului “ (vol. II) în 3000 de exemplare.

În vara anului 1943 se angajează funcţionar la notariatul comunal din Mizieş, unde lucrează în jur de un an. Îi apare la Beiuş al nouălea volum de poezii intitulat „În aşteptarea Mirelui”, în 3000 de exemplare, sub pseudonimul Cristian Dor, din pricina cenzurii.

În 1945 îi apare la Sibiu al zecelea volum de poezii intitulat „Cântările Apocalipsei”, în 5000 de exemplare. În 1946 îi apare la Beiuş al unsprezecelea volum de poezii intitulat „Un cântec de iubire”, în 3000 de exemplare. Tot în acest an tipăreşte la Sibiu „Cartea de cântări a Oastei Domnului”, în 20.000 de exemplare.

Mișcarea Oastea Domnului a fost trecută în ilegalitate de regimul comunist în anul 1948.

După dizolvarea mișcării Oastea Domnului, Traian Dorz „continuă să întrețină legături pe mai departe cu conducători și membri ai acestei asociații prin scrisori și prin legături directe. Dovezile neîndoielnice constau din: Declarațiile martorilor și ale sale personale, precum din scrisorile și materialele de propagandă găsite la locuința sa cu ocazia percheziției ce s-a făcut în 1950”, astfel că „în baza materialelor verificate și neîndoielnice anexate, care dovedesc activitatea contrarevoluționară împotriva Republicii Populare Române”, Securitatea a propus deschiderea dosarului de acțiune informative.

Poetul a fost prima dată arestat (timp de 3 luni) în decembrie 1947, „în urma propagandei religioase depusă”. Prin decizia nr 98 din 1949, Oastea Domnului a fost scoasă în afara legilor canonice și le este interzis preoților să mai permită membrilor ei să desfășoare activitate în biserici, pentru că „«ostașii» au încercat sa dea o nouă interpretare dogmelor religioase ortodoxe”.

Ulterior, în 1950, a fost din nou reținut și deținut un an în penitenciarul Oradea. După eliberare își continuă activitatea prin participarea la diferite cântări în biserică, activând până în anul 1952, motiv pentru care nu a stat pentru mult timp în libertate, fiind reținut din nou în 1952 și încadrat într-o colonie de muncă pe timp de 60 luni, urmând să fie pus în libertate la data de 2 decembrie 1957,urmâns să aibe domiciliu forțat pentru doi ani de zile. Când a fost eliberat de la domiciliul obligatoriu pe care l-a avut într-un sat de pe câmpia Bărăganului, s-a stabilit în localitatea Călanul Mic din județul Hunedoara, unde a activat pe lângă bisericile ortodoxe din această regiune.

În primăvara anului 1959, pe 13 martie, a fost arestat din nou la Cluj și condamnat pentru activitatea în Oastea Domnului. Astfel, Traian Dorz a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 16 ani de muncă silnică pentru „complot împotriva ordinii sociale”, prin Sentința nr. 510 din 19 noiembrie 1959.

Cu puțin înainte de a fi din nou arestat, șeful Direcției Regionale Cluj, colonelul Iosif Breban, a aprobat hotărârea de deschidere a dosarului său de urmărire informativă, cu scopul de a se obține cât mai multe informații cu privire la activitatea acestuia. Din materialele „verificate și neîndoielnice” deținute de Securitate reiese că Traiian Dorz „s-a manifestat dușmănos împotriva regimului democrat” și „a făcut propagandă împotriva predări cotelor obligatorii”.

A fost eliberat în vara anului 1964 în urma unei amnestii.

Amnistia din 1964 din România, care a dus la eliberarea a aproximativ 10.000 de prizonieri politici, a fost motivată de o combinație complexă de factori interni și internaționali. Obiectivul principal era acela de a spori legitimitatea regimului comunist atât în țară, cât și în străinătate, prezentând o imagine mai moderată și naționalistă. Mulți membri ai Oastei Domnului au fost urmăriți de-a lungul anilor pe timpul comunismului, arestați și încarcerați, iar unii chiar au murit în închisoare.

După eliberarea din detenție, în iunie 1964, Traian Dorz a fost plasat sub domiciliu obligatoriu în satul său natal, Mizieș (Livada Beiușului). A fost obligat să lucreze la C.A.P. (cooperativă agricolă de producție), supus frecvent unor percheziții și aflat sub strictă supraveghere a Securității — totuși, scria mult, în special noaptea. Evident, a fost supravegheat de Securitate, împiedicat să publice sau să se manifeste liber.

În 1967, a condus înmormântarea tatălui său, iar din acea perioadă, situația sa a rămas neschimbată: domiciliu forțat și supraveghere.
În anii ’70 încerca să-și publice lucrările, trimițând texte revistei Albina (București) și revistelor Familia și Crișana (Oradea), precum și editurilor Albatros și Litera, însă fără succes.

În primăvara lui 1977 a suferit de tromboflebită, iar următorii ani i-a petrecut adesea prin spitale și sanatorii din Cluj și Covasna.

În 1982, cu toate că era deja în vârstă și bolnav, Dorz a fost arestat din nou, fiind acuzat de deținere și distribuire de materiale religioase neautorizate. A fost închis la Satu Mare, unde a stat aproximativ 5 luni dintr-o condamnare de 2 ani, fiind eliberat la intervenţia organizaţiei Amnesty International.

În 1986 merge pe la toţi ierarhii Sf. Sinod, inclusiv la patriarhul Iustin Moisescu, pentru recunoaşterea Oastei. Dăruieşte fiecărui ierarh câte un exemplar din cartea sa, „Minune şi Taină”.

În 1987, preotul Petru Vamvulescu l-a întâlnit la o înmormântare, unde Dorz a participat. Descriind-l cu admirație, preotul l-a numit un om ce părea să poarte un nimb al sfințeniei, relatând și suferințele pe care le suporta cu blândețe și smerenie. Dorz povestea chiar și rănirea suferită în închisoare, caracterizând-o drept „moarte mucenicească”

Ultimii ani ai săi au fost marcați de boală, suferințe și izolare, confruntând împreună cu credința dificultăți fizice și spirituale. Totuși, și-a păstrat credința şi scrisul până în ultima clipă, fiind adeseori însoțit de frați și surori din Oastea Domnului în împrejurimi de rugăciune și cântări frățești.

Regimul de detenţie a fost cumplit. „Înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să îmi dea palme peste faţă, cu pumnii în cap, cu genunchii în stomac…”, descria poetul o anchetă în volumul „Hristos – mărturia mea”. Foamea nu înceta niciodată. „Când primeam o bucăţică de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării”, scria Traian.

Condiţiile erau inumane. „Celula mea era ca un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul la tavan. Când stăteam întins pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea la perete, iar picioarele în uşă”. Bătăile, foamea şi frigul l-au transformat într-un schelet, chilug şi plin de răni. Când gardienii l-au dus cu maşina spre graniţa cu Ungaria, ameninţându-l cu pistolul la cap şi strigându-i „Fă-ţi testamentul, banditule!”, Dorz era deja împăcat cu soarta. „Am trecut atunci prin moartea mea. Am fost cu toată fiinţa mea dincolo de hotarul care desparte existenţa aceasta de cealaltă”, avea el să rememoreze.

În pauzele dintre arestări, Securitatea i-a deschis nu mai puţin de 9 dosare de urmărire informativă. L-a supravegheat, percheziţionat şi hărţuit permanent. Încerca să îl oprească să îşi scrie şi să distribuie poeziile caligrafiate de mână. Noaptea, scria sub pătură, să nu se vadă lumina, pentru că îi bătea securistul în geam, amintindu-i: «N-ai voie să scrii!»”.

Dorz a avut numele de cod „Grădinarul”, „Sfântul”, „Alecu”, iar mai târziu „Canal 82”. „Ţăran inteligent, are o capacitate superioară, fanatic religios, are o influenţă în sânul populaţiei, este viclean şi face muncă subversivă”, l-au caracterizat securiştii. Informatori bine plasaţi i-au monitorizat deplasările în ţară, întâlnirile cu credincioşii alături de care se ruga şi demersurile făcute pe lângă capii Bisericii Ortodoxe pentru a recunoaşte Oastea Domnului.

Traian Dorz a întreprins câteva tentative în vederea intrării în legalitate a Oastei Domnului. Prima etapă privind intențiile de legalizare ale Oastei Domnului a avut loc între anii 1956 – 1958 și a constat în expedierea unor adrese și memorii Patriarhiei sau Departamentul Cultelor.

„Dorz Traian a plecat la Bucureşti, unde a fost primit de către patriarhul Iustinian Marina, căruia i-a cerut să recunoască legal această organizaţie, pentru a nu mai avea de-a face cu autorităţile. Din spusele lui reiese că patriarhul ar fi fost de acord”, se menţionează într-o notă a Securităţii din martie 1959.

Cea de-a doua etapă a avut loc în februarie 1971, cu ocazia împlinirii a șaptezeci de ani de viață ai patriarhului Justinian Marina, când Traian Dorz i-a trimis acestuia o scrisoare de felicitare, prin care îl ruga să intervină pentru rezolvarea acestei probleme. De asemenea, a mai apelat la Patriarhul Justinian și anterior în problema legalizării mișcării Oastea Domnului. Toate promisiunile s-au dovedit a fi doar amăgiri, căci Biserica Ortodoxă va recunoaşte Oastea Domnului abia în 1990, iar Dorz n-a mai trăit să vadă asta.

Traian Dorz a trecut la cele veșnice înainte de a-și vedea dorința împlinită și punerea în legalitate a oastei Domnului, cu șase luni înainte de căderea comunismului în România, în dimineața zilei de 20 iunie 1989, în casa părintească din cătunul Râturi (Livada Beiușului), înconjurat de frați și surori care l-au cântat și rugat cu căldură și durere. Înmormântarea a fost un moment de adâncă emoție, la care au participat mii de credincioși ai Oastei Domnului din toată țara, prieteni și cunoscuți.

Ostaşii au dus sicriul pe urmeri, rotindu-se. Securiştii au vrut să-i oprească să-l poarte pe drumul principal, dar mulţimea s-a opus. „Toată viaţa l-aţi dus pe unde aţi vrut voi, acum îl ducem pe unde vrem noi”, au spus oamenii.

Martirul a fost înmormânat în cimitirul Mizieş, la loc de cinste, în faţa bisericii, iar casa din Livada de Beiuş a fost transformată într-un mic muzeu memorial.

Revenind la opera sa, în închisoare a scris, sau s-a gândit să scrie, fără să aibă posibilitatea materială de a-și duce intenția la îndeplinire, și memorizând cele analizate, aproape 200 de poezii. În aceste condiții neînchipuit de grele, cu multe sacrificii, lipsuri și riscuri de tot felul, au fost create în închisoare și lagăre de muncă forțată ori în precarele pauze de libertate, cele aproximativ 100 de titluri de lucrări . Unele volume din această vastă operă cuprind eseistică religioasă, meditații creștine, altele sunt niște avântate pledoarii pentru păstrarea credinței, iar altele, povestiri pentru copiii de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe versificate, inspirate din înțelepciunea românească sau a altor popoare. Traian Dorz a fost nu doar un important poet creștin ci și un remarcabil conducător spiritual al mișcării Oastea Domnului, o mișcare de revitalizare a trăirii ortodoxe în Biserica Ortodoxă Română.

În fine, se mai cuvine subliniat că, prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creată de Traian Dorz îl situează în constelația celor mari creatori români ai sensibilitații religioase din toate timpurile.

„Eu n-am fost un trup pe lume,
Nici un chip, cum se părea,
Nicio carte, niciun nume,
Am fost misiunea mea.

N-am fost scrisul, nici cuvântul,
N-am fost viaţa mea, ci-n ea
Steagul, sabia şi cântul,
Am fost misiunea mea”

Traian Dorz

Dorin Nădrău
Tribuna.US

 

 

 

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ