Femeia inteligentă în fața feminismului

Femeia inteligentă în fața feminismului

Un text de Iulia Nedelcu, studentă la Facultatea de Litere din Timișoara, pentru Marginalia

Este posibil ca acest articol să nu fie în acord cu anumite tendințe actuale, deoarece ideile pe care le propune criticii s-au înrădăcinat atât de puternic în mentalul colectiv, încât nu doar că au devenit norma, ci ele par imposibil de contestat.

Am descoperit cu bucurie că printre gânditorii neoconservatori se numără multe femei inteligente și curajoase, care nu s-au temut să abordeze în scrierile lor diverse teme sensibile. Una dintre aceste femei este Midge Rosenthal Decter, o jurnalistă și scriitoare americană în vârstă de 75 de ani. În lucrarea Always Right: Selected Writings of Midge Decter (2002), din păcate netradusă în limba română, se află un capitol intitulat The Intelligent Woman’s Guide to Feminism („Ghidul feminismului pentru femeia inteligentă”). În cele câteva pagini ale capitolului, autoarea reușește să facă o radiografie extrem de pertinentă a mișcării Women’s Liberation (WLM) și să analizeze felul în care feminismul anilor ‘60-‘80 s-a îndepărtat de ideile feministe ale Epocii Victoriene, denaturând astfel întregul concept.

Pentru a începe, este necesară o definiție a feminismului autentic, așa cum a fost el gândit la origine: prin feminism se înțelege egalitatea dintre femei și bărbați, în sensul în care acestea sunt la fel de inteligente, de curajoase, de competente și, mai presus de orice altceva, la fel de responsabile din punct de vedere moral. Aceasta este definiția care le-a asigurat femeilor dreptul la vot (Teritoriul Wyoming- 1869, SUA-1920, Franța-1944), dreptul de a câștiga și cheltui proprii lor bani, dreptul de a-și asuma diverse responsabilități civice etc.

Avem de-a face, așadar, cu o viziune responsabilizantă și, mai ales, vitalizantă asupra femeilor. Spre deosebire de aceasta, feminismul secolului 20, declarând că luptă pentru drepturile femeilor, le pune pe acestea într-o poziție de inferioritate, prezentându-le ca pe niște persoane opresate, victime ale patriarhatului manipulator. Datorită felului în care este pusă problema, pare că nimic mai puțin decât o schimbare radicală a ordini sociale, sexuale și economice tradiționale nu ar putea să le aducă pe femei la nivelul unei egalități totale. Este imposibil să nu observi cum, în varianta orginală, femeilor trebuie să li se confirme social și politic egalitatea cu bărbații, iar acum lumea trebuie schimbată pentru a le oferi acestora posibilitatea egalității.

Autoarea observă că filosofia mișcării Women’s Liberation vizează trei aspecte fundamentale din viața femeilor: munca, căsătoria și maternitatea. Pentru fiecare dintre acestea s-a generat o teorie a victimizării specifică.

În ce privește munca, principala emblemă a femeii opresate a devenit treaba în gospodărie. Conform mișcării, responsabilitățile pentru bunul mers al lucrurilor într-un cămin erau mijloacele brute prin care femeile nu numai că erau ținute departe de sursele de putere din societate, ci prin care acestea erau îndoctrinate, mințile lor fiind puse într-o stare de vegetație. În documentul fondator al mișcării – Mistica feminină, din 1963, Betty Friedman aseamănă condiția gospodinelor cu cea a veteranilor din Al Doilea Război Mondial, care au suferit răni de glonț în creier.

Faptul că, în nenumărate cazuri, munca în casă era o decizie liberă și o ocupație care aducea femeilor satisfacție și mândrie nu era negat de filosoafele mișcării. Însă tocmai bucuria resimțită de gospodine în fața unui cămin îngrijit și sănătos a fost luată drept principala dovadă a îndoctrinării la care au fost supuse femeile de către o societate opresivă.

Nici cele care reușeau să evadeze din „dictatura gospodăriei” axându-se pe carieră nu se aflau într-o poziție mult mai bună. Chiar și la birou, acestea primeau îndatoriri „pentru femei” (de aici și infama secretară), deosebindu-se prea puțin de gospodine – mereu la dispoziția celuilalt, mereu lucrând pentru alții. Este și cazul altor profesii care implică jerftă și generozitate: asistența socială și medicală, profesoratul, terapia ș.a.m.d.  Aici se ridică o întrebare foarte importantă, de sorginte feministă,  care nu a fost pusă la vremea potrivită: profesiile înspre care tindeau femeile, tocmai acelea care implică cel mai ridicat nivel de empatie, răbdare și inteligență emoțională, aveau într-adevăr un statut nedemn, sau mișcarea feministă le-a pus într-o lumină înferioară tocmai pentru că erau realizate de femei?

Autoarea mai ridică o problemă. Este vorba de creerea unei „egalități” în câmpul muncii. După cum susține mișcarea, femeilor le-a fost negat dreptul de a lucra cot la cot cu bărbații, nu au avut dreptul să aibă poziții prestigioase și putere, iar astfel ele nu s-au dezvoltat la capacitatea lor maximă. Degeaba s-ar forma ipoteza conform căreia femeile, în marea lor majoritate, poate nu și-au dorit aceste lucruri, având alte ambiții și valori. Faptul că femeile voiau să se căsătorească și nu își doreau să se afle în competiție cu soții lor a fost luat ca o nouă dovadă a felului în care cultura le-a manipulat și inhibat. Prin urmare, în calitate de victime ale culturii, femeile aveau nevoie de tratament special. Problema este că discriminarea pozitivă implică neîncrederea în capacitatea femeilor de a obține ce își doresc cu propriile lor puteri. Iar această neîncredere în potențialul feminin este indubitabil contrară feminismului definit la începutul textului.

În ce privește căsătoria, adeptele mișcării au fost instruite că aceasta nu este decât un aranjament făcut de bărbați pentru a avea accest nelimitat la sex gratuit. În această paradigmă, femeile sunt un fel de sclavi, iar mariajul e bazat pe teroarea insuflată soțiilor de către bărbați. Oare, se întreabă feministele, există vreo distincție între o soție și o prostituată? Amândouă își oferă corpul pentru a obține ceva, indiferent dacă e vorba de bani sau de securitate.

Contrar acestor teorii, realitatea arată că cele mai multe dintre femei își doresc să se căsătorească. Deși ideile mișcării nu au reușit să determine femeile să renunțe la ideea de a fi soții, ele s-au infiltrat în mințile și căsniciile acestora, acționând ca o adevărată otravă. De acum înainte, femeile vor considera că a se purta atent și feminin cu soții lor este sinonim cu a adopta o pozitie inferioară, chiar umilitoare.

Un alt efect al acestor teorii este estomparea rolurilor din cadrul căsătoriei. Atunci când femeile au renunțat la rolul lor tradițional în casă, un pas echilibrat ar fi fost ca partenerii să lucreze împreună la bunul mers al lucrurilor în gospodărie. În loc să se întâmple asta, în cele mai multe dintre cazuri situația a luat o turnură nefastă: îndatoririle gospodărești au ajuns ceva iritant pentru ambii soți, iar aceștia nu se mai îngrijesc de spațiul în care locuiesc cu dragoste, ci cu lehamite. Astfel, soții se înstrăinează de spațiul intim al căminului, care se menține tocmai prin măruntele (și adesea plicticoasele) treburi în gospodărie.

Mișcarea Women’s Liberation cultivă ostilitatea față de bărbați, iar Midge Decter observă că acest lucru are un rezultat catastrofal: îi eliberează pe bărbați de responsabilitatea de a fi soți și părinți adevărați. În fața acuzelor care le-au fost aduse, bărbații au rămas pasivi. De ce? Motivul este lesne de înțeles. Dacă femeile refuză vehement „povara feminității”, ele asigură în acest fel justificarea perfectă pentru renunțarea bărbaților la propriile lor poveri. Spus mai simplu, dacă femeile nu mai sunt femei, nici bărbații nu mai au motive să fie bărbați.

Nu în ultimul rând, feministele au dezvoltat o teorie cu privire la maternitate. Aceasta este cea mai cumplită formă de opresiune. Creșterea și educarea copiilor a fost descrisă în tonuri sumbre, depășind-o chiar și pe cea a muncii în gospodărie. Împlinirea și bucuria pe care le aduc copiii în viața părinților sunt noțiuni complet uitate din discursul acestei stranii forme de feminism. Aceasta este teoria care a prins cel mai puțin la publicul feminin deoarece, indiferent de greutăți, de presiunile din jur, de lipsa de asumare a bărbaților ș.a.m.d., majoritatea femeilor și-au dorit și își doresc în continuare să devină mame.

Autoarea notează că ideile vehiculate de mișcarea Women’s Liberation atacă femeia în valoarea sa profundă. Atunci de ce atât de multe femei au validat aceste teorii ofensatoare? Fiindcă ele vin la pachet cu un mesaj eliberator de-a dreptul irezistibil: „sunteți victime, așadar orice griji și anxietăți ați avea, sunt din vina celorlalți”. Mesajul este irezistibil fiindcă, în urma nenumăratelor schimbări revoluționare, femeile se confruntă cu o gamă largă de angoase cu care nu au mai avut de-a face vreodată în istorie. De la carieră până la viața intimă, libertatea de care beneficiază aduce cu sine tot felul de temeri.

Feminismul autentic are un cu totul alt mesaj pentru femei: da, viața are dificultăți, însă sunteți în stare să le faceți față dacă vă asumați partea voastră de responsabilitate și nu căutați justificări puerile. Viața e grea, dar aduce satisfacții enorme dacă e trăită frumos.

În încheiere, Midge Decter lansează ipoteza conform căreia dacă mișcarea ar fi prezentat acest mesaj coerent și nu o teorie a victimizării, s-ar fi bucurat de mult mai puțină popularitate. Din păcate însă, atunci când femeile au dobândit libertatea totală, au căutat cu disperare să se sustragă responsabilității care vine odată cu aceasta.

COMMENTS

WORDPRESS: 0