La campionatul de înot NCAA din Atlanta, Georgia, în aprilie anul trecut, doi înotători s-au identificat drept transgender. Unul dintre ei era Lia Tho
La campionatul de înot NCAA din Atlanta, Georgia, în aprilie anul trecut, doi înotători s-au identificat drept transgender. Unul dintre ei era Lia Thomas, un bărbat, a cărui participare în proba feminină a stârnit controverse feroce.
Cel de-al doilea a fost Iszac Henig, o femeie, care a concurat tot în proba feminină și a cărei identitate transgender a trecut în mare măsură neobservată, analizează Madeleine Kearns pentru National Review.
Faptul că nimănui nu i-a păsat că Henig se identifica drept transgender deși făcea parte din echipa feminină a demonstrat că, atunci când vine vorba de competiții sportive, factorul relevant nu este identitatea, ci sexul.
Într-un eseu recent pentru New York Times, Henig explică de ce decizia ei de a concura în cele din urmă în echipa masculină a fost o experiență eliberatoare. Argumentul ei este neconvingător.
Articolul ei nu face decât să confirme că ideologia transgender împiedică femeile să își valorifice întregul potențial.
Povestea lui Henig este una tristă, una care se potrivește profilului multor tinere cu probleme care ajung să își respingă sexul. Henig spune că s-a convins de identitatea sa transgender „după ce a citit online modul în care alte persoane au ajuns să realizeze că aparțin respectivei categorii“.
Ea se luptase cu atracția față de persoanele de același sex și cu „homofobia profund interiorizată“. Ulterior, în vestiare, a devenit îngrijorată că „sexualitatea ei îi făcea pe ceilalți să se simtă inconfortabil“.
„Cu cât mă agățam mai tare de feminitate, cu atât mă simțeam mai rău. Realizând acest lucru cu ajutorul terapeutului meu, am avansat în direcția queer“, scrie ea. „A descoperit lenjeria compresivă“ și, în 2021, a făcut o dublă mastectomie.
La întoarcerea la Yale, a avut de luat o decizie. Acum că se identifica transgender, va face parte din echipa masculină sau din cea feminină de înot?
La vârsta de 18 ani, Henig era „unul dintre cei mai buni 20 de înotători la nivel de liceu din California și unul dintre primii 100 de înotători din țară“. S-a gândit că echipa feminină era mai „familiară“, își „iubea“ coechipierele și „a realizat, de asemenea, că aș fi fost mai aproape de coada plutonului în echipa masculină“. Toate acestea sunt motive bune pentru a rămâne în echipa feminină.
Rezultatele vorbesc de la sine: „Acel an în care am concurat în echipa feminină a fost cel mai bun sezon din viața mea și aproape că nu am suferit înfrângeri. Am câștigat primul meu titlu individual în Ivy League la proba de 50m liber, iar la prima mea participare în cadrul campionatului N.C.A.A. m-am clasat pe locul cinci la 100m liber, obținând premiul All-America“.
Cu alte cuvinte, Henig a avut mare succes și a fost acceptată cu căldură în echipa feminină. Cu toate acestea, ea încă simțea că nu acolo îi este locul, că ar fi preferat să fie în echipa masculină – chiar dacă asta însemna să își submineze propria performanță.
Ea recunoaște că „nu are un succes la fel de mare“ ca în echipa feminină, dar afirmă că „încearcă să se conecteze cu noii coechipieri în moduri noi, să încurajeze mai mult, să se concentreze mai mult pe bucuria de a practica acest sport“.
Citește și Înotătorii transgender, excluși din competițiile feminine de către FINA
Nu e de mirare că Henig gândește astfel. După ce i s-au îndepărtat părți ale corpului, ar fi dificil pentru oricine să se gândească să redevină ce a fost. Dar, deși ea concluzionează că a „internalizat o viață întreagă de mesaje negative în legătură cu a fi transgender“, se pare că realitatea este că a internalizat o viață întreagă de mesaje negative în legătură cu a fi femeie.
Cei mai mulți dintre noi aplică un principiu libertarian în ceea ce privește fenomenul transgender. Probabil ne întristăm că o tânără ar fi atât de dezgustată de sine însuși încât și-ar extirpa cu entuziasm părți sănătoase ale corpului și ar prefera să aplaude de pe margine, lăsând să treacă pe lângă ea oportunitățile de a-și atinge potențialul.
Dar, la urma urmei, este alegerea ei și o afectează doar pe ea.
Ceea ce este important să conștientizăm, totuși, este cum a ajuns ea să facă această alegere. Care nu a fost, contrar părerii preconcepute, spontană. Povestea lui Henig este împânzită de influențe externe: forumurile online, antrenorii, terapeuții, chirurgii și prietenii pe care Henig și i-a făcut, cu toții au jucat un rol în a o încuraja să urmeze o cale de autoamăgire distructivă.
Același lucru este valabil, bineînțeles, și pentru sportivii de sex masculin din această analiză. Oamenii se întreabă adesea cum se face că Lia Thomas nu se simte vinovată de faptul că a înlocuit și demoralizat nenumărate femei. Este oare un psihopat?
Probabil că este pur și simplu înconjurat de oameni care îi spun că este un erou.
Să revenim la realitate: Oamenii nu-și pot schimba sexul. Iar a-i încuraja să continue să se amăgească nu este un remediu pe termen lung pentru nefericire.
Poate că Henig își face rău doar ei înșiși. Totuși, adevărul merită să fie cunoscut. Henig este o înotătoare talentată care merită șansa de a excela acolo unde o poate face – în echipa feminină.
Traducere și adaptare
Tribuna.US
COMMENTS