Lupta epică pentru suflete a lui Karl Marx și Charles Spurgeon

Lupta epică pentru suflete a lui Karl Marx și Charles Spurgeon

Acești evangheliști din secolul al XIX-lea au predicat mesaje care nu ar fi putut fi mai diferite, trăind în același oraș, în același timp, scrie The American Spectator.

Sunt două morminte pe care le vizitez cu obișnuință ori de câte ori sunt la Londra. Primul se află în nordul Londrei, la Cimitirul Highgate. Printre cei 53.000 de persoane îngropate acolo se găsesc câteva notabile: Michael Faraday, inventatorul motorului electric, și Adam Worth, de la care a plecat povestea lui Sir Arthur Conand Doyle din seria de povești Sherlock Holmes.

Dar cel mai notabil dintre toate locurile de odihnă, un adevărat monument, este cel al lui Karl Marx. Deși prusac, Marx a trăit la Londra ultimii 34 de ani de viață. Acolo și-a rafinat ideologia laică radicală și a produs Das Kapital, dezlănțuind ideile asupra lumii care au distrus jumătate din ea și acum amenință să distrugă cealaltă jumătate.

Al doilea mormânt se află în sudul Londrei, la Cimitirul West Norwood. Printre cele 42.000 de morminte aflate acolo se găsesc și câțiva bărbați de renume: Paul Julius Baron von Reuter, fondatorul organizației de știri globale cu același nume, și Hiram Maxim, inventatorul primei mitraliere portabile complet automată. Dar poate că mai ilustros decât oricare dintre aceste morminte este acela al lui Charles Spurgeon. Spurgeon, „Prințul Predicatorilor”, era echivalentul britanic al lui Billy Graham. A păstorit ceea ce se presupune a fi fost cea mai mare congregație bisericească din lume.

Petru mine este extraordinar faptul că Charles Spurgeon (1834-1892) și Karl Marx (1818-1883) au trăit și au lucrat în același oraș, în același timp. Ambii erau, într-un anumit sens, evangheliști care luptau pentru sufletele oamenilor cu viziunile lor concurente asupra umanității.

Mai mult, ambii se aflau la înălțimea activității lor în același timp. În timp ce Marx predica mântuirea printr-o revoluție sângeroasă, Spurgeon, în cealaltă parte a orașului, predica mântuirea prin Sângele și Harul lui Isus Hristos.

Londra lui Marx și a lui Spurgeon a fost centrul guvernării mondiale și al ideilor care definesc epoca. Având misionarii Reginei Victoria să-l civilizeze și miniștrii, armatele și marina să-l conducă, Imperiul Britanic era la apogeu, astfel încât soarele să nu apună niciodată peste el. Fie că David Livingstone căuta sursa Nilului sau Charles Darwin care scria despre Originea Speciilor prin Selecție Naturală, Marea Britanie a fost în fruntea  a tot ceea ce se considera progres.

Dar Marea Britanie a acelei epoci a convulsionat cu problemele endemice ale schimbărilor sociale masive – atât de mult încât un aer de revoluție a persistat precum o furtună de rău augur care se arată la orizont, amenințând că va înghiți acest regat pașnic, așa cum făcuse intermitent pe continent încă de la Revoluția Franceză din 1789.

Națiunea insulară se afla în fruntea fazei goale a Revoluției Industriale, care a adus cu sine un tip special de degradare umană. Săracii din mediul urban s-au înghesuit în mahalale și au populat romanele lui Charles Dickens. Legile muncii erau la începuturi. Fumul negru al fabricilor sufocau aerul, iar praful de cărbune umplea plămânii.

În această atmosferă combustibilă și-a făcut apariția Karl Marx. Omul cu barba atât de sălbatică încât ar fi putut să-l pună pe coperta unui album din Kansas dacă s-ar fi născut un secol mai târziu, avea în minte o revoluție când s-a mutat de la Paris la Londra în 1849. Bineînțeles, revoluția îi era constant în mine. Marx căutase răsturnarea guvernelor din întreaga Europă și, în tulburarea care a urmat după 1848, a fost forțat să fugă de pe continent.

Odată ajuns la Londra, Marx și-a petrecut zilele la British Museum pregătindu-și magnul opusul, Das Kapital, o critică a capitalismului. Deși s-a prezentat a fi un savant, Marx a fost mai degrabă un diletant, un amator de activitate științifică. Un savant începe cu o teză provizorie și permite faptelor să-și dicteze concluziile. Cu alte cuvinte, savantul este dedicat adevărului. În contrast puternic cu această metodologie, Marx – la fel ca mass-media, politicile și mediul universitar de astăzi – a început cu o concluzie și a lucrat invers de la ea, faptele fiind condamnate.

„Comunismul desființează adevărurile eterne”, a declarat Marx deschis în Manifestul Comunist (1848). „Desființează toată religia și toată moralitatea, în loc să le constituie pe o nouă bază”.

Într-un al pasaj al acestei mici cărți periculoase, scrie:

Aboliți familia!… Familia burgheză va dispărea, desigur, atunci când complementul ei va dispărea, și ambele vor dispărea odată cu dispariția capitalului… Capcana burgheză cu privire la familie și educație, despre corelarea consacrată a părintelui și copilului, devine cu atât mai dezgustătoare cu cât, prin acțiunea industriei moderne, toate legăturile familiale dintre proletari sunt rupte, iar copiii transformați în simple articole comerciale și instrumente de muncă.

La fel cum Mein Kampf (1925) ar fi o declarație îndrăzneață a intențiilor lui Hitler dacă ar ajunge vreodată la putere, Manifestul Comunist este la fel de clar în afirmarea obiectivelor comuniștilor (socialiștilor) în cazul în care aceștia ar ajunge vreodată la putere. Nimeni nu ar putea spune pe bună dreptate că nu a fost avertizat – dovadă fiind Black Lives Matter, care are aceleași idei.

Leneș și la fel ca toți socialiștii din orice epocă, lui Marx nu i-a displăcut să primească bani de la capitaliștii bogați în timp ce critica mijloacele prin care aceștia și-au dobândit bogăția. (Iar astăzi, Black Lives Matter, o organizațiemarxistă, a primit contribuții corporatiste de aproape 2 miliarde de dolari). Se pare că Marx era alergic la muncă și nu a avut niciodată un loc de muncă stabil. Chiar dacă a glorificat relele industriei capitaliste, nu există dovezi că ar fi vizitat vreodată o fabrică în vreun moment al vieții sale. Mama sa se plângea constant că și-ar fi dorit ca fiul ei să „acumuleze capital în loc să scrie doar despre asta”.

În spiritul altor potențiali revoluționari înainte și după aceea, Marx a fost un Manichean care a împărțit lumea în două tabere: Revoluția și dușmanii ei. Aceștia au fost identificați pur și simplu ca fiind cei care au fost de acord cu dogmaticul prusac și cei care nu au fost de acord.

Karl Marx nu a avut o viziune nobilă.

O viziune a demnității și mântuirii umane și-a găsit expresia în predicarea lui Charles Spurgeon, care a ocupat scena londoneză în 1853. Spurgeon avea doar 19 ani când a fost investit pastor al unei congregații din sudul central al Londrei, la New Park Street Chapel. Curând, mesajele sale onorabile și pasionale atrăgeau mulțimi enorme, impunând mutarea serviciilor religioase în cel mai mare spațiu public de adunare din Londra, Royal Surrey Gardens Music Hall. O scrisoare publicată în Times descrie ceea ce va deveni un fenomen familiar pentru următoarele trei decenii:

Imaginați-vă o congregație formată din 10.000 de suflete care se revarsă în sală, umplând galeriile… Domnul Spurgeon urcă la tribună. Din zumzetul și graba oamenilor a reieșit un fior și un murmur scăzut și concentrat, de devotament, care părea să curgă concomitent, ca un curent electric, prin sânul fiecăruia prezent și prin acest lanț magnetic ne-a ținut legați timp de două ore. Scopul meu nu este să ofer un rezumat al discursului său. Este suficient să spunem despre vocea sa, că puterea și volumul său sunt suficiente pentru a ajunge la toată lumea din această vastă adunare; limbajul său nu este nici plin de viață, nici casnic; stilul său, uneori familiar, uneori declamator, dar întotdeauna fericit  și adesea elocvent; doctrina sa, nici „calvinist” și nici „baptist”; și pentru a sumariza totul într-un cuvânt, este suficient să spui despre omul însuși că te impresionează cu o convingere perfectă a sincerității sale.

Atât de popular era, încât în 1857, la cererea Reginei Victoria, Spurgeon, în vârstă de 23 de ani, a electrizat o mulțime de 24.000 de oameni la Palatul de Cristal cu predica sa despre prima zi a Creației.

Deși nu a există niciun indiciu că Marx și Spurgeon s-au întâlnit vreodată, fiecare a știut de celălalt și de natura ireconciliabilă a mesajelor pe care le proclama fiecare. Marx s-a plâns de Spurgeon într-o scrisoare adresată lui Friedrich Engels, iar Spurgeon a criticat ideile lui Marx.

Fiecare și-a atins faima în timpul vieții sale și, în timp ce faima lui Spurgeon a eclipsat-o pe cea  lui Marx în anii 1850 și 1860, mesajul lui Marx de mântuire seculară a câștigat importanță după publicarea primului volum al Das Kapital în 1864 și mai ales după eșecul Comunei Paris în 1871. În această perioadă post-Comuna Paris Spurgeon a început să ia act de filosofia lui Marx, dacă nu chiar de omul însuși.

Ar fi greșit să spunem, așa cum fac mulți predicatori, că abordarea problemelor politice nu intră în sfera clericului. La fel cu privire la orice sferă a vieții. Indiferent, Spurgeon cu siguranță nu a fost de acord cu acest sentiment. Creștinismul nu este doar un accesoriu la viața unui om; creștinismul ar trebui s-o definească. Astfel, politica unui om este pur și simplu manifestarea exterioară a convingerilor inimii sale. Spurgeon știa că socialismul era mai mult decât o problemă economică sau politică. Este o întrebare spirituală, doar pentru că neagă însăși existența spiritualului. Este un ateism mascat în filozofie politică.

Spurgeon observase, de fapt, pericolele socialismului la începutul slujirii sale. În 1855 el a avertizat cu privire la comuniștii care nu doreau nimic mai puțin decât „întreruperea reală a întregii societăți așa cum a fost stabilită în prezent”. A întrebat mulțimea: „V-ați dori idei tiranice aici, așa cum au avut în Franța? Vreți să vedeți întreaga societate dărâmată și oamenii rătăcind ca niște iceberguri monstruoase pe mare, care se luptă unul cu altul și în cele din urmă sunt distruși?”

În perioada post 1871 Spurgeon vorbește mai frecvent și cu o mai mare urgență despre socialism. În predică din Psalmul 118, în iunie 1878, Spurgeon a făcut o predicție provizorie congregației:

Raționalismul german care s-a transformat în socialism încă poate să polueze omenirea și s-o ducă la răsturnarea bazelor societății. Apoi, `principiile avansate`  vor ține carnavalul și gândirea liberă, adică ateismul, și se vor revolta cu viciul și sângele care cu ani în urmă au fost însemnele `epocii rațiunii`. Nu spun că va fi așa, dar nu ar trebui să ne mirăm dacă s-ar întâmpla, deoarece aceste principii mortale există în alte țări și anumiți miniștri le răspândesc.

În aprilie 1889, într-o predică din Isaia 66, Spurgeon, recunoscând că mulți confundaseră Evanghelia lui Isus Hristos cu lucrarea ieftină și laică a lui Marx, a tunat de la amvonul său:

Timp de mulți ani, prin marile adevăruri antice ale Evangheliei, păcătoșii s-au convertit și sfinții au fost edificați, iar lumea a fost făcută să știe că există un Dumnezeu în Israel. Dar acestea sunt prea învechite pentru actuala rasă cultă a ființelor superioare! Vor regenera lumea prin socialismul democratic și vor înființa o împărăție pentru Hristos fără nașterea din nou sau iertarea păcatului. Cu siguranță Domnul nu i-a luat pe cei șapte mii care nu și-au plecat genunchiul în fața lui Baal…

Evanghelia din zilele din urmă nu este evanghelia prin care am fost mântuiți. Mie mi se pare o încurcătură de vise mereu schimbătoare. Este, prin mărturisirea inventatorilor săi, rezultatul perioadei – nașterea monstruoasă a unui „progres” lăudat – spuma din cazanul îngâmfării. Nu a fost dată prin revelația infailibilă a lui Dumnezeu – nu pretinde că a fost. Nu este divină – nu are nicio Scriptură inspirată în spatele ei. Este, când atinge Crucea, un dușman!

Când vorbește despre Acela care a murit pe cruce, este un prieten înșelător. Mulți îi batjocoresc adevărul substituirii și sunt iritați de menționarea sângelui prețios. Multe amvoane, unde Hristos a fost cândva ridicat în toată gloria morții Sale ispășitoare, este acum profanat de cei care râd de îndreptățirea prin credință. De fapt, acum oamenii nu trebuie să fie mântuiți prin credință, ci prin îndoială. Cei care iubesc Biserica lui Dumnezeu se simt apăsați, deoarece sunt făcuți să greșească. Chiar și din punct de vedere național, bărbații cu previziuni văd motive serioase de îngrijorare.

Marx aparținea acelei categorii de bărbați, încă populară în epoca noastră, pe care Romani 1 o numește „oameni care-l urăsc pe Dumnezeu”. Socialismul este un zeu fals construit împotriva singurului Dumnezeu adevărat printr-un mare act de sfidare, oferind oamenilor o versiune contrafăcută a mântuirii. Marx însuși nu a fost conștient de cât de ușor se confundă autenticul cu falsul și a încercat să exploateze asta. „Nimic”, a scris el în Manifestul Comunist, „nu este mai ușor decât să dai ascetismului creștin o nuanță socialistă”.

Din acest motiv, Spurgeon l-a combătut pe Marx și ideile sale, așa cum Apostolul Ioan se opusese odată lui Cerint, și cum Augustin își folosise formidabilul său intelect pentru a-l confrunta pe Palagius.

„Marile scheme ale socialismului au fost încercate și găsite greșite”, a invocat Spurgeon într-o altă predică. „Să privim la regenerarea de către Fiul lui Dumnezeu și nu vom privi în zadar”.

Este foarte probabil ca predicarea lui Spurgeon și a altora să fi ajutat la prevenirea revoluției violente din Marea Britanie pe care Marx o căuta. În mod ironic, acea revoluție a apărut în Rusia neindustrializată, în 1917, când Lenin, cu prețul a milioane de vieți, a pus în aplicare ideile irealizabile ale lui Marx. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că nu a existat o biserică viabilă care să critice promisiunile false ale socialismului.

În prezent, bătălia continuă, dar câmpul de luptă a fost extins în întreaga lume. Marxismul se transformă pe măsură ce avansează, deghizându-se până ajunge într-o haină de oaie a egalității rasiale și așa-numitei „justiții sociale”.

Cu toate acestea, Evanghelia rămâne remarcabil de neschimbată. Puterea sa de a transforma societățile este una dintre cele mai subevaluate beneficii ale credinței creștine. Prin transformarea interioară a individului, există o transformare exterioară corespunzătoare a societății. Aceasta este ceea ce numesc „Efectul Harului”.

Nici o înșelătorie mai mare nu a fost comisă atât de mult timp precum minciuna socialismului, încât odată adoptat, va reorganiza societatea pe linia unei utopii pentru toți.

Iar Spurgeon a spus-o atât de elocvent: „A încerca regenerarea națională fără regenerare personală înseamnă să visezi să ridici o casă fără cărămizi separate”.

Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0