Creat de un ierarh grec la început de epocă fanariotă, dar înscriindu-se în curentul stilistic brâncovenesc, având funcția de loc de închinăciune și p
Creat de un ierarh grec la început de epocă fanariotă, dar înscriindu-se în curentul stilistic brâncovenesc, având funcția de loc de închinăciune și pentru acei creștini care străbăteau Imperiul Otoman până la București pentru a atinge aici limitele celeilalte lumi europene, Occidentul, lăcașul monastic are meritul de a fi aproape singurul monument bucureștean premodern care a supraviețuit nemutilat de epoca modernă.
Mănăstirea Stavropoleos, situată în centrul Capitalei, într-o zonă cunoscută în vechime pentru intensa ei viaţă economică, răzbate prin timp, ca o mărturie de arhitectură postbrâncovenească.
Numele „Stavropoleos” este forma românească a cuvântului grecesc „Stauropolis”, care se traduce prin „Orașul Crucii”.
Când a venit din Epir, la 1721, pentru a ridica Biserica Stavropoleos, arhimandritul grec Ioanichie Stratonikeas a găsit în apropierea locului pe care avea să-l capete pentru zidiri un spaţiu de o mare prosperitate economică, activ, plin de hanuri, prăvălii şi biserici. Aceasta l-a determinat să ridice mai întâi, în spiritul veacului, un han şi apoi să întemeieze mănăstirea. În incinta hanului, ridicat la 1722 a înălţat, la scurtă vreme, biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.
Lucrările de zidire ale bisericii se încheiau la 30 octombrie 1724, după cum arată şi pisania, „în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi sub păstorirea mitropolitului Daniil, cu toată cheltuiala arhimandritului Ioanichie din Ostaniţa”. Pentru a mări biserica, Ioanichie, va adăuga absidele laterale şi va înălţa bolta Pantocratorului, iar apoi va construi pe latura de vest un pridvor, lucrări desfăşurate între anii 1730-1731.
Data de 8 noiembrie 1733, înscrisă pe pomelnicul de la proscomidie, este momentul în care s-au încheiat lucrările ce au dat lăcaşului structura arhitectonică actuală şi decoraţia pe care o păstrează în bună măsură şi astăzi. În 1726, starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei.
Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. Monumentul, afectat în mai multe rânduri de cutremure, cunoaşte o primă intervenţie de restaurare în 1897. Ministerul Cultelor se adresează în acest scop arhitectului Ion Mincu care începe studiul şi proiectarea lucrărilor de restaurare ale bisericii şi incintei, lucrări puse în practică începând cu anul 1904 şi urmărite sistematic de Comisia Monumentelor Istorice. Tot atunci se înalţă şi actuala turlă de pe naos.
Degradarea progresivă a locaşului a dus treptat la restrângerea vieţii liturgice, iar Legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863 va afecta serios viaţa monahală, sfântul lăcaş încetează să funcţioneze ca mănăstire şi trece cu desăvârşire în administrarea statului. Din 1888 datează ultima informaţie care aminteşte de prezenţa unui monah la Stavropoleos. În 1922 Comisia Monumentelor Istorice deschide în noile clădiri un atelier de restaurare pentru icoane vechi şi mobilier bisericesc, condus de sculptorul Gh. Tudor şi abia în 1940 este numit paroh la Stavropoleos, preotul Dumitru Iliescu-Palanca, fost profesor la Seminarul monahal de la Cernica şi director al Seminarului de la Curtea de Argeş.
Dacă între 1920 şi 1940, o dată cu înfiinţarea atelierului de restaurare a obiectelor vechi bisericeşti, incinta fostei mănăstiri devine un spaţiu de cultură, prin numirea unui preot, biserica îşi reia rostul ei cultic, acum ca biserică de mir. Preotul Dumitru Iliescu Palanca a slujit opt ani altarul Bisericii Stavropoleos, în 1948 este condamnat la 20 ani muncă silnică, acuzat fiind de uneltire contra ordinii sociale. Încarcerat mai întâi la Gherla, este transferat apoi la Aiud, Lugoj, Balta Brăilei şi trece la cele veşnice în 1963. Lucrările din incinta aşezământului continuă până în 1940 şi în locul vechilor clădiri se ridică, pe laturile de est, sud şi vest o nouă construcţie destinată Muzeului şi Atelierului de restaurare a Comisiei Monumentelor. În această incintă ridicată în stil neo-românesc la începutul secolului al XX-lea sunt astăzi amenajate chiliile, stăreţia şi spaţiul rezervat preotului duhovnic. Tot aici s-au organizat colecţia de icoane şi obiecte bisericeşti, care ilustrează vechimea creştinismului românesc, legătura între arta ţărănească şi cea cultă, biblioteca deschisă cercetătorilor, studenţilor şi tuturor celor interesaţi de teologie, istorie, artă bisericească şi trapeza unde au loc concerte, seminarii şi colocvii internaţionale pe teme patristice şi ecumenice.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, Stavropoleosul devenea, în cuvintele lui T. Baconschi, „vitrina de lux a ortodoxiei urbane”, dar ceea ce se dezvăluia dincolo de monument, restaurat exemplar, era o instituție vie: o comunitate monastică feminină, format ădin personalități duhovnicești și culturale, o comunitate de închinători, care umplea de acum curtea și chiar străzile, un loc de întâlniri culturale, interconfesionale și interreligioase, o paradigmă a bunului gust și o expresie a darului deosebirii.
Din anul 1991, biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani. Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri aparținând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos.
Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale. Corul bisericii cântă neobizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit „ison” – acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.
Iconostasul, păstrat în întregime, aparţine aceleiaşi ambianţe stilistice brâncoveneşti; există de altfel o unitate cromatică şi decorativă între pictura naosului şi cea a icoanelor. Icoanele prăznicare şi cele ale apostolilor, de factură post-brâncovenească, sunt realizate de meşteri locali, iar icoanele împărăteşti constituie o noutate în peisajul artei bisericeşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin influenţa rusească pe care o cunosc. Sculptura exterioară a pridvorului reuneşte un bogat repertoriu: coloane în torsadă, capiteluri compozite şi parapeturi cu vrejuri ce înconjoară scena centrală, Samson şi leul. Pictura exterioară se îmbină armonios cu decoraţia sculpturală şi relieful în stuc.
Împletitura de vrejuri care înconjoară medalioanele cu sfinţi a fost realizată la începutul secolului al XX-lea şi această decoraţie se continuă şi pe arcadele porticului, ridicat tot atunci.
Pictura interioară impresionează prin amploarea şi totodată prin concentrarea programului iconografic. În naos este pictată „Liturghia îngerească”, zugrăvită la baza turlei şi cei patru evanghelişti, iar în absidele laterale sunt reprezentate Cea de-a doua Venire, (în absida sudică), respectiv Învierea Domnului (în absida nordică). Pe peretele dinspre apus al naosului sunt reprezentate scene din viaţa Mântuitorului şi a Maicii Domnului, care denotă adânci semnificaţii teologice. În pronaos, în registrul superior se pot vedea Imnul Acatist, temă specifică iconografiei ortodoxe, iar în bolta pronaosului este zugrăvită Maica Domnului cu Pruncul Sfânt.
Portretele ctitorilor îi reprezintă pe Mitropolitul Ioanichie cu fraţii săi şi pe domnitorul Nicolae Mavrocordat cu familia sa. Ei sunt înconjurați de Mitropolitul Daniil al Ungrovlahiei din acea vreme, familii boiereşti şi alţi donatori.
În pridvor sunt zugrăvite scene de la Sinoadele ecumenice, Sfântul Ioan Botezătorul şi minunile Arhanghelului Mihail, a căror amploare este rar întâlnită în arta românească.
În sculptura pridvorului se evidenţiază balustrada, o remarcabilă realizare a artei medievale româneşti. Pictura exterioară şi turla, au fost refăcute la începutul secolului al XX-lea şi se armonizează cu decoraţia în piatră care a înlocuit vechile stucaturi. Nu se cunosc numele zugravilor şi ale pietrarilor, ci doar al lui Iordan stucatorul.
La 26 martie 2008 s-a reînființat Mănăstirea Stavropoleos ca mănăstire de maici cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Tunderea în monahism a primelor patru monahii a avut loc pe 28 mai 2008. Pe 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos de către Patriarhul Daniel.
Fiind singura comunitate monahală din „Centrul istoric” al Capitalei, lăcașul de cult și sălile din incinta mănăstirii (colecția de icoane și obiecte liturgice vechi, biblioteca cu sute de volume de carte veche, manuscrise și tipărituri, cu mobilier, tablouri și fotografii vechi, trapeza cu obiecte de artă românească dar și cu vitrine cu porțelanuri și sticlărie europeană) sunt vizitate de tot mai mulți pelerini, slujitori ai Bisericii dar și simpli turiști.
Dorin Nădrău
Tribuna.US
Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ
COMMENTS