Ascunsă între munții împăduriți ai Gorjului, Mănăstirea Tismana este unul dintre cele mai vechi și mai valoroase așezăminte monahale din Țara Românească. Ctitorită în secolul al XIV-lea, prin lucrarea Sfântului Nicodim și cu sprijinul voievozilor Basarabi, mănăstirea a fost timp de aproape 650 de ani un centru al credinței ortodoxe, al culturii și al istoriei românești. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acest loc de rugăciune avea să devină și scena unei misiuni secrete extraordinare: Operațiunea „Neptun”, prin care Banca Națională a României a reușit să salveze rezerva de aur a țării de primejdiile războiului.
La aproximativ 30 de kilometri vest de Târgu Jiu, într-un peisaj de o frumusețe impresionantă, Mănăstirea Tismana se înalță pe un pinten stâncos al muntelui Stârmina, înconjurată de păduri, culmi abrupte și ape repezi.
Privită de la distanță, mănăstirea seamănă cu o cetate medievală, ale cărei ziduri albe și turnuri impunătoare se desprind din verdele pădurilor. În apropiere se află Peștera Sfântului Nicodim, iar apele care izvorăsc de sub stânci formează o cascadă spectaculoasă, cu o cădere de aproximativ 40 de metri, înainte de a ajunge în râul Tismana.
Frumusețea locului a impresionat de-a lungul timpului scriitori, călători și oameni de cultură. Grigore Alexandrescu a numit Tismana „cea mai veche și mai măreață dintre mănăstirile de peste Olt”, George Coșbuc a văzut în ea un „măreț cuib al Basarabilor”, iar Alexandru Vlahuță a descris-o drept „o lume de închipuiri, de basme”.
Călătorul Paul de Alep, arhidiacon și însoțitor al Patriarhului Macarie al Antiohiei, a fost la rândul său impresionat de frumusețea și poziția naturală a așezământului, considerându-l un loc fără seamăn prin bogăția apelor, peisaj și întăriturile sale.
Sfântul Nicodim și începuturile Mănăstirii Tismana
Întemeierea mănăstirii este legată de Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana, una dintre personalitățile fundamentale ale monahismului ortodox românesc.
Ridicarea așezământului este plasată între anii 1375 și 1378, iar sfințirea bisericii este datată, potrivit tradiției mănăstirii, la 15 august 1378, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a devenit și hramul său. Construcția din zid a fost sprijinită de domnitorii din dinastia Basarabilor: Radu I, Dan I și Mircea cel Bătrân. Susținerea lor a transformat mănăstirea într-o ctitorie voievodală de mare prestigiu, cu un rol important în viața religioasă a Țării Românești.
Sfântul Nicodim, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1955, a contribuit decisiv la organizarea vieții monahale din această parte a Europei. El a promovat o tradiție întemeiată pe rugăciune, disciplină spirituală, ascultare și studierea cărților sfinte. În jurul mănăstirii s-a dezvoltat un important centru de cultură religioasă. Călugării se ocupau cu transcrierea manuscriselor și copierea cărților bisericești, într-o epocă în care fiecare lucrare era realizată manual, cu migală și răbdare.
La Tismana s-au format monahi învățați, dintre care proveneau viitori episcopi, mitropoliți și slujitori ai cancelariilor domnești. Documentele și hrisoavele păstrate aici, unele datând din secolul al XIV-lea, au devenit izvoare importante pentru cunoașterea istoriei medievale românești. Mănăstirea nu era, așadar, numai un loc de rugăciune, ci și un centru de învățătură și de transmitere a culturii scrise.
O ctitorie voievodală, martoră a istoriei
De-a lungul veacurilor, Mănăstirea Tismana a fost legată de numeroși domnitori și de evenimente importante ale istoriei Țării Românești.
Tradiția istorică locală amintește o întâlnire petrecută în anul 1406 între Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, în contextul eforturilor de rezistență împotriva expansiunii otomane. În relatările despre trecutul așezământului apar și numele lui Vlad Țepeș și Neagoe Basarab, acesta din urmă fiind asociat cu un episod de refugiu în perioada conflictelor politice care au precedat urcarea sa pe tron.
Mănăstirea a trecut prin incendii, distrugeri și refaceri succesive. În secolul al XVI-lea, după un incendiu, ansamblul a cunoscut importante lucrări de reconstrucție, menționate în jurul anului 1542.
Neagoe Basarab a contribuit la acoperirea bisericii cu plumb, în anul 1520, iar Radu Paisie a realizat lucrări la chenarele și ușile bisericii mari, în 1541. Totodată, Matei Basarab a sprijinit ridicarea bisericii mici a spitalului mănăstiresc, în jurul anului 1650, precum și lucrări la clopotniță, dăruind un clopot de mari dimensiuni.
Marele ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, a contribuit la refacerea chiliilor și a caselor egumenești. Familia Glogoveanu a susținut lucrări de pictură și înfrumusețare, iar Constantin Brâncoveanu a oferit importante danii și obiecte de cult.
În secolul al XIX-lea, mănăstirea a trecut prin noi transformări arhitecturale, lucrările din jurul anului 1855 fiind asociate arhitectului Carol Benesch.
Un capitol aparte este legat de Tudor Vladimirescu și de mișcarea revoluționară din 1821. Poziția fortificată a Tismanei îi conferea o importanță strategică, iar mănăstirea a fost folosită ca punct de sprijin în timpul evenimentelor.
Încă din 1818, domnitorul Ioan Gheorghe Caragea dispusese trimiterea a 26 de panduri pentru paza așezământului. Ulterior, Tudor Vladimirescu a întărit garnizoana mănăstirii, în contextul pregătirilor mișcării sale împotriva regimului fanariot.
Un monument de arhitectură și artă bizantină
Biserica mare a Mănăstirii Tismana, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, este unul dintre monumentele reprezentative ale arhitecturii religioase medievale românești.
Construită în tradiție bizantină, are plan triconc, ziduri masive de piatră și trei turle, iar contraforții și pridvorul îi conferă un aspect impunător. Valoarea sa artistică este amplificată de pictura murală, realizată și restaurată în mai multe etape istorice. Prima mare pictură iconografică datează din anul 1564 și este atribuită zugravului Dobromir din Târgoviște. Frescele păstrate în pronaos constituie o mărturie prețioasă a artei bisericești din Țara Românească.
În secolul al XVIII-lea, pictura a cunoscut noi intervenții. În anul 1732 au fost realizate lucrări în naos și în Sfântul Altar, iar în 1766, peste pictura veche din pronaos a fost aplicată o nouă frescă, atribuită pictorului Dimitrie Diaconu.
În timpul restaurărilor din anii 1950, specialiștii au realizat o operațiune complexă de desprindere a frescei din 1766, pentru a pune în valoare pictura din 1564. Fragmentele desprinse au fost integrate ulterior în muzeul mănăstirii și pe coridoarele chiliilor. Un element distinctiv al picturii îl constituie folosirea unui roșu oriental intens în registrele Sinaxarului, conferind compozițiilor o expresivitate aparte. Pridvorul bisericii a fost reconstruit în 1983 și pictat în 1994 de Grigore Popescu din Câmpulung Muscel, în tradiție bizantină, cu reprezentări ale sfinților daco-romani și români.
Muzeul mănăstirii păstrează icoane vechi, fragmente de frescă, obiecte de cult, cărți, veșminte și piese valoroase de mobilier bisericesc. Printre acestea se remarcă iconostasul mic sculptat de monahul Ghenadie în anii 1741–1742, catapeteasma din stejar realizată în 1766 în stil postbrâncovenesc, stranele sculptate de călugări și policandrul mare din alamă lustruită. O mărturie emoționantă a legăturii mănăstirii cu lumea culturii o reprezintă vitraliile dăruite în anul 1916 de poetul George Coșbuc, în memoria fiului său Alexandru.
Dar istoria Tismanei avea să cunoască, în secolul al XX-lea, un episod cu totul neobișnuit, care a transformat pentru o perioadă această ctitorie medievală într-un loc de importanță strategică națională.
Mănăstirea Tismana, între tezaurul spiritual și tezaurul național
Istoria Mănăstirii Tismana este remarcabilă tocmai prin întâlnirea unor dimensiuni aparent foarte diferite ale patrimoniului românesc.
În secolul al XIV-lea, Sfântul Nicodim a întemeiat aici o comunitate monahală destinată rugăciunii, vieții spirituale și păstrării culturii religioase. În secolele următoare, voievozii și boierii au sprijinit dezvoltarea așezământului, iar călugării au păstrat manuscrise, icoane, obiecte de cult și tradiții.
În anul 1944, aceeași mănăstire a devenit locul ales pentru protejarea rezervei de aur a României. Dacă în Evul Mediu Tismana fusese un centru de păstrare și transmitere a valorilor spirituale, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a devenit și adăpostul unei valori materiale esențiale pentru existența economică a țării. Această întâlnire dintre credință și istorie conferă
Mănăstirii Tismana un loc aparte în patrimoniul național.
Dincolo de frumusețea arhitecturii, de frescele vechi și de peisajul impresionant, Tismana păstrează memoria unor oameni care, în epoci diferite, au înțeles importanța ocrotirii valorilor încredințate lor.
Sfântul Nicodim și generațiile de monahi au contribuit la păstrarea credinței și a culturii. Domnitorii au susținut existența și dezvoltarea mănăstirii. Iar în 1944, conducerea și personalul Băncii Naționale, alături de cei implicați în Operațiunea „Neptun”, au reușit să protejeze rezerva de aur a României într-un moment de mare primejdie.
De aproape 650 de ani, Mănăstirea Tismana veghează asupra văilor și pădurilor Gorjului, asemenea unei cetăți a credinței și a memoriei românești. În zidurile sale se întâlnesc istoria voievozilor, moștenirea Sfântului Nicodim, frumusețea artei bizantine și povestea unei operațiuni secrete care a salvat aurul țării. Puține locuri din România ilustrează atât de puternic legătura dintre patrimoniul spiritual și cel național.
În primele luni ale anului 1944, situația militară a României devenise extrem de gravă. Armata Roșie înainta spre granițele răsăritene ale țării, iar Germania nazistă, aliată încă a României, reprezenta la rândul său o posibilă amenințare pentru rezerva națională de aur. Conducerea Băncii Naționale a României era conștientă că evoluția războiului putea pune în pericol una dintre cele mai importante resurse financiare ale statului.
Amintirea tezaurului trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial era încă vie. În 1916–1917, România evacuase în Rusia importante valori ale statului, inclusiv rezerva de aur a BNR, iar cele 91,5 tone de aur monetar nu fuseseră restituite.
Într-un interviu acordat publicației Jurnalul, istoricul Cristian Păunescu a subliniat asemănarea dintre situația României de la începutul anului 1944 și cea din decembrie 1916. După aproape trei decenii de la evacuarea tezaurului la Moscova, pierderea aurului reprezenta o realitate dureroasă, iar conducerea BNR se afla sub presiunea de a evita repetarea unei asemenea experiențe.
Responsabilitatea era uriașă.
Într-o scrisoare adresată vicepreședintelui Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, conducerea BNR arăta că administrarea și păstrarea în siguranță a aurului reveneau instituției, însă aprecierea riscurilor politice și decizia asupra eventualei evacuări necesitau implicarea Guvernului. Banca investise deja în construirea noului său palat din București, pe strada Doamnei, unde amenajase spații moderne pentru păstrarea tezaurului, dotate cu instalații și sisteme de securitate avansate pentru acea vreme.
Dar nici cele mai solide încăperi de tezaur nu puteau oferi protecție deplină în cazul ocupării capitalei de către o armată străină. Era nevoie de o soluție radicală.
De ce a fost aleasă Mănăstirea Tismana
În căutarea unui loc sigur, conducerea BNR a luat în considerare posibilitatea ascunderii aurului într-o zonă retrasă, greu accesibilă și care putea fi apărată. Mănăstirea Tismana îndeplinea aceste condiții.
Așezată într-o regiune muntoasă, înconjurată de păduri și protejată de relieful accidentat, mănăstirea oferea atât spații pentru depozitare, cât și posibilitatea organizării unei paze militare.
Un alt avantaj era faptul că lucrările necesare amenajării spațiilor puteau fi prezentate drept reparații și intervenții obișnuite la un monument istoric.
Transporturile de materiale, prezența muncitorilor și activitatea din jurul mănăstirii puteau astfel să nu trezească suspiciuni.
Planul a primit numele conspirativ „Neptun”, fiind cunoscut ulterior și sub denumirea de Operațiunea „Tismana”.
Misiunea trebuia desfășurată în cel mai mare secret, într-un moment în care orice informație despre deplasarea rezervei de aur putea atrage atenția serviciilor de informații sau a forțelor militare străine.
Cele 75 de transporturi secrete din iulie 1944
Operațiunea a intrat în faza decisivă în vara anului 1944.
Între 8 și 22 iulie, cinci autoutilitare au efectuat în total 75 de curse pentru transportarea aurului de la București la Tismana.
Potrivit relatării documentare incluse în materialele istorice despre operațiune, cantitatea transportată a fost de aproximativ 192,40 tone de aur, incluzând aurul românesc și cel polonez aflat în custodia BNR.
În unele prezentări istorice, cantitățile sunt rotunjite la aproximativ 190 de tone de aur românesc și 2,73 tone de aur polonez. Alte relatări indică un total de circa 215 tone, ceea ce face necesară distingerea între diferitele evidențe și momente ale operațiunii. Aurul a fost depozitat inițial în pivnițele Mănăstirii Tismana.
Transporturile au fost organizate cu discreție, iar succesul lor depindea de coordonarea dintre conducerea BNR, autoritățile implicate și personalul însărcinat cu paza. În condițiile războiului, deplasarea unei asemenea cantități de metal prețios constituia o operațiune logistică extraordinară. Fiecare transport trebuia să ajungă în siguranță, fără pierderi și fără a dezvălui adevărata natură a încărcăturii. Dar evoluția evenimentelor militare avea să impună noi măsuri.
După 23 august 1944, aurul este mutat în peșteră
La 23 august 1944, România a rupt alianța cu Germania nazistă și s-a alăturat luptei împotriva acesteia. Schimbarea a modificat radical situația militară și politică a țării. Prezența trupelor germane aflate în retragere, intrarea Armatei Roșii și incertitudinile privind viitorul României au determinat conducerea BNR să considere că pivnițele mănăstirii nu mai ofereau suficientă siguranță. S-a decis mutarea aurului într-o grotă din apropiere, cunoscută drept Peștera cu Apă.
Între 14 și 16 septembrie 1944, casetele au fost transportate din pivnițele mănăstirii în adăpostul subteran special amenajat.
Potrivit documentației prezentate în materialul istoric, în grotă au fost introduse 4.086 de casete. Spațiul a fost pregătit pentru depozitarea aurului, fiind realizate lucrări menite să limiteze efectele umezelii și ale apei. Intrarea în peșteră a fost apoi închisă prin betonare, pentru a ascunde depozitul și a împiedica accesul neautorizat.
Relatările despre operațiune menționează un zid de beton cu grosimea de aproximativ un metru și un dispozitiv de pază alcătuit din circa 280 de soldați și ofițeri. Planurile de securitate luau în calcul inclusiv posibilitatea blocării definitive a accesului în grotă, în cazul unei încercări de capturare a aurului. Peștera de lângă Mănăstirea Tismana devenise astfel una dintre cele mai bine păzite ascunzători din România.
Aurul polonez, o responsabilitate suplimentară
Printre valorile protejate la Tismana se afla și o cantitate de aur aparținând Poloniei.
În septembrie 1939, după invadarea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică, România a permis tranzitarea unor importante valori poloneze și a oferit sprijin în contextul evacuării acestora.
O parte din aurul polonez a rămas în custodia Băncii Naționale a României. În timpul Operațiunii „Neptun”, aproximativ 2,73 tone de aur polonez au fost protejate alături de rezerva românească, cantitate prezentată în unele relatări prin rotunjire la trei tone. Prezența acestui aur conferea misiunii și o dimensiune internațională. România nu proteja numai propria rezervă națională, ci și valori care îi fuseseră încredințate de un alt stat, într-un moment dramatic al istoriei europene.
Trei ani de incertitudine
Tezaurul a rămas ascuns la Tismana până la începutul anului 1947, traversând una dintre cele mai dificile perioade din istoria modernă a României. În acest interval, țara a trecut prin schimbări politice profunde, prin consolidarea influenței sovietice și prin transformări care aveau să conducă, în cele din urmă, la instaurarea deplină a regimului comunist. Aurul a rămas sub protecția BNR, în condiții de securitate strictă. Potrivit documentelor istorice prezentate în materialul consultat, peștera a fost deschisă în ianuarie 1945 pentru recuperarea a 210 casete, care conțineau aproximativ 10,2 tone de aur.
O parte din metalul prețios a fost utilizată pentru emiterea medaliei „Ardealul nostru”, asociată cu revenirea Transilvaniei de Nord sub administrație românească. Restul tezaurului a continuat să fie păstrat în adăpostul subteran.
Dar peștera avea un adversar neașteptat: apa. Infiltrațiile și inundațiile repetate au afectat condițiile de depozitare, iar umezeala a deteriorat unele dintre casetele în care fusese transportat aurul. Metalul prețios a rămas însă recuperabil.
Recuperarea tezaurului în 1947
La începutul anului 1947, Banca Națională a decis readucerea aurului la București. Deschiderea grotei a scos la iveală dificultățile provocate de infiltrații. Unele casete erau afectate de umezeală, iar evacuarea depozitului a necesitat măsuri speciale.
Transporturile au fost organizate în mai multe etape, sub supraveghere și pază. În februarie 1947, operațiunea de recuperare s-a încheiat cu succes, aurul fiind readus la București. Potrivit documentației istorice a BNR prezentate în materialele despre Operațiunea „Neptun”, aurul evacuat la Tismana a fost recuperat integral.
Era un rezultat remarcabil.
Într-o perioadă în care România traversase războiul, schimbarea alianțelor militare și începutul unei noi ordini politice, rezerva de aur ascunsă la Tismana fusese protejată de capturare. Succesul operațiunii nu înseamnă însă că întreaga rezervă națională de aur avea să rămână neschimbată în deceniile următoare. După război, România a fost supusă unor obligații financiare externe, inclusiv despăgubiri de război, iar economia a cunoscut transformări profunde.
Evoluția ulterioară a stocului de aur a fost influențată de mai mulți factori economici și politici. Unele date istorice indică faptul că, la aproximativ un deceniu după război, rezerva ajunsese la circa 50 de tone. Acest declin nu poate fi atribuit exclusiv despăgubirilor de război, dar arată cât de dificile au fost condițiile economice ale României în perioada postbelică. Operațiunea „Neptun” rămâne însă un succes distinct: aurul încredințat misiunii a fost ascuns, păzit și recuperat.
Muzeul Tezaurului BNR, memoria unei operațiuni extraordinare
Timp de mulți ani, povestea Operațiunii „Neptun” a rămas relativ puțin cunoscută publicului larg. Documentele păstrate în arhiva Băncii Naționale au permis ulterior reconstituirea etapelor operațiunii și înțelegerea deciziilor luate în acele luni dramatice.
Pentru a păstra memoria acestui episod, BNR a amenajat în apropierea Mănăstirii Tismana un muzeu dedicat salvării tezaurului. Muzeul Tezaurului BNR de la Tismana a fost inaugurat la 26 iulie 2016, în prezența guvernatorului Mugur Isărescu și a Înaltpreasfințitului Irineu, Mitropolitul Olteniei.
Amenajat în spațiul subteran asociat operațiunii, muzeul prezintă istoria transportării, ascunderii și recuperării aurului în perioada 1944–1947.
Vizitatorii pot descoperi documente, fotografii, materiale explicative și informații despre măsurile de securitate, transporturile secrete și condițiile în care a fost păstrată rezerva națională.
Amenajarea muzeului a presupus lucrări complexe, inclusiv intervenții pentru gestionarea problemelor provocate de apa care traversa peștera.
Astăzi, acest spațiu reprezintă o mărturie a unui moment în care responsabilitatea, discreția și capacitatea de organizare au contribuit la protejarea unei resurse vitale pentru statul român.
Dorin Nădrău
Tribuna.US
Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ
COMMENTS