NATO și G7: Președintele Biden promovează o politică externă „America pe ultimul loc“

NATO și G7: Președintele Biden promovează o politică externă „America pe ultimul loc“

Cel mai important lucru de reținut de la recentele reuniuni la nivel înalt ale G7 și NATO din Europa nu sunt numeroasele lapsusuri jenante și îngrijorătoare ale președintelui Biden, pauzele lungi sau incoerențele, ci mesajul clar care reiese din aceste întâlniri: Statele Unite revin la politica externă de forma „America pe ultimul loc“ din era Obama-Biden, care pune interesele instituțiilor multilaterale și ale parteneriatelor internaționale deasupra intereselor poporului american, analizează John Daniel Davidson într-un articol The Federalist.

Această schimbare de politică a fost probabil cel mai bine sintetizată într-o remarcă a președintelui francez Emmanuel Macron, care a spus despre Biden: „Este minunat să ai de-a face cu un președinte american care să facă parte din echipă și să fie foarte dispus să coopereze“. Și, desigur, lucrul acesta este adevărat. La încheierea Summit-ului G7, Biden s-a lăudat că America este „din nou la masa comună“ și a descris summitul drept „extraordinar de cooperant“.

Prin urmare, ce a reușit să realizeze acest club extraordinar de cooperant? Una dintre cele mai presante sarcini ale G7 era să decidă ce va face, dacă ar face ceva, cu privire la o China agresivă și intransigentă. Ceea ce-a stabilit în final grupul înseamnă aproape nimic.

Citește și Gafele președintelui Biden continuă și la Summit-ul G7

Cu fiecare săptămână care trece devine tot mai clar faptul că virusul COVID-19 provine aproape sigur dintr-un laborator din Wuhan, China. Nu putem afirma cu siguranță, deoarece Partidul Comunist Chinez a blocat eforturile de a descoperi originile virusului încă de la debutul focarului. Dar în acest moment, fără nicio dovadă că virusul a apărut în mod natural, răspunsul pare suficient de evident.

Totuși, tot ce a reușit să realizeze G7 a fost un apel molâu pentru un nou studiu sprijinit de Organizația Mondială a Sănătății cu privire la originile COVID, ca și cum o altă investigație a OMS-ului cel compromis va furniza mai multe informații. G7 a schițat, de asemenea, un plan de a investi 40 de miliarde de dolari în infrastructură (un proiect de lege care cel mai probabil va fi suportat în mare măsură de contribuabilii americani) pentru ca țările în curs de dezvoltare să poată concura cu inițiativa Chinei de a conecta Asia cu Africa și Europa printr-o rețea de căi terestre și maritime.

La încheierea summitului, comunicatul final al grupului nu menționa deloc persecuția sistematică a uigurilor musulmani sau a altor grupuri religioase minoritare din China și nu și-a luat niciun angajament real pentru a combate utilizarea muncii forțate de către această țară. În schimb, grupul a solicitat firav Beijingului să respecte „libertățile fundamentale, în special în ceea ce privește Xinjiang“. Da, asta îi va convinge.

Sau luați în considerare planul administrației Biden pentru relațiile cu Rusia. Întâlnirea lui Biden cu președintele rus Vladimir Putin din această săptămână se desfășoară pe fondul recentelor atacuri cibernetice împotriva infrastructurii americane, susținute probabil de Moscova, precum și al capitulării lui Biden în privința conductei Nord Stream 2, ceea ce va oferi Rusiei un avantaj remarcabil asupra aprovizionării cu energie a Germaniei.

Democrații s-au plâns la nesfârșit că Trump nu era suficient de dur cu Rusia, dar până acum Biden nu a dovedit decât slăbiciune în fața Moscovei. De asemenea, președintele nu pare a fi în stare să-i facă față lui Putin.

Înaintea mult așteptatei întâlniri, Biden a susținut o bizară conferință de presă, făcând o pauză stânjenitor de lungă și pierzându-și aparent ideea atunci când i-a fost pusă o întrebare simplă de către Jeff Zeleny de la CNN – dacă Biden îl consideră în continuare pe Putin un „ucigaș“. Până la urmă el nu a spus nimic.

Dar Biden nu trebuie să spună aproape nimic despre Rusia. Ideea că revenirea la atitudinea Obama-istă îl va face pe Putin să ia o pauză este o glumă. Amintiți-vă că în perioada Obama a inițiat Moscova o ocupație permanentă a Abhaziei și Osetiei de Sud în Georgia, a anexat Crimeea, a început un război în sud-estul Ucrainei, a intervenit în Siria, a stabilit baze operaționale în Orientul Mijlociu și i-a oferit refugiu lui Edward Snowden.

Biden declarase anterior întâlnirii că, la reuniunea cu Putin de săptămâna aceasta, el va „clarifica care sunt liniile ce nu trebuie trecute.“ Dar după opt ani de politică externă dezastruoasă a lui Obama și Biden, întreaga lume știe exact unde sunt acele linii – și cât anume valorează.

Citește și Secretarul Apărării din administrația Obama: Biden a greșit aproape în fiecare problemă majoră de politică externă

În toate acestea, Biden menține îndelungata traiectorie a istoriei sale deplorabile privind politica externă. În ultimele patru decenii, lumea s-a schimbat mult, dar nu și Biden. El a greșit în aproape toate problemele internaționale majore din timpul său, adesea din motive superficiale, partizane.

Fără îndoială, ostilitatea sa reflectivă față de politica externă a președintelui Trump amintește de ostilitatea sa față de politica externă a președintelui Ronald Reagan. După un discurs ținut de Biden la Harvard în 1987, jurnalistul Washington Post, Richard Cohen, a remarcat că Biden „are o reputație de politician al cărui intelect nu atinge nivelul volubilității sale.“ Problema lui Biden, a scris Cohen, este că el intenționează să abordeze întrebări dificile, ca de exemplu când ar trebui ca Statele Unite să folosească forța pentru a-și atinge obiectivele de politică externă, dar niciodată nu precizează și detaliile.

El a stabilit trei criterii: (1) Numai dacă interesele noastre vitale sunt amenințate. (2) Numai dacă intervenția este „corectă“. (3) Numai dacă utilizarea forței are o „mare probabilitate de succes.“

Toate acestea sunau bine, dar Biden nu s-a deranjat niciodată să-și explice termenii. El a menționat Nicaragua ca exemplu în care administrația Reagan nu a reușit să aplice aceste criterii. Dar acestea se întâmplă să fie tocmai criteriile pe care președintele declara că le-a folosit. Reagan spunea că Nicaragua este un punct vital, că lupta împotriva unui regim marxist declarat este „corectă“ și că demersul de a înlătura guvernul Sandinist ar avea „o mare probabilitate de reușită“ dacă Congresul ar aproba finanțarea.

În mod similar, Biden a caracterizat escaladarea la care s-a ajuns în Golful Persic ca fiind reactivă, ceea ce cu siguranță este, dar nu a spus ce ar face diferit dacă ar fi președinte. De mai multe ori, el a precizat că politica de îngrădire, enunțată pentru prima dată de Harry S. Truman, este depășită. Dar nu a recunoscut niciodată că administrația Reagan era de acord – și și-a propus să anuleze progresele comuniste.

În prezent, Biden pare la fel de deconectat de realitate. Unul dintre motivele pentru care Trump a câștigat rapid atât de mult sprijin în alegerile primare ale Partidului Republican din 2016 și continuă să se bucure de amplă susținere în rândul republicanilor, a fost disponibilitatea sa de a critica eșecurile unei politici externe bipartide, multilaterale, care a dominat Washingtonul de zeci de ani și care a dominat în special perioada Obama la Casa Albă.

Trump a criticat războaiele și intervențiile nesfârșite ale Americii în străinătate, în special în Irak și Afganistan, chiar dacă asta însemna să se opună colegilor republicani. El a pus sub semnul întrebării utilitatea NATO și a susținut că aliații americani nu își plăteau partea în mod echitabil. El a evitat tratatele și acordurile multilaterale, preferând să trateze individual cu alte națiuni. Cu alte cuvinte, Trump a atacat direct instituția de politică externă din Washington – „Bula“ – și lucrul acesta a avut efect.

De ce? Deoarece astfel de atacuri au rezonat cu un sentiment general în rândul multor americani că, oricare ar fi justificarea inițială pentru entități precum NATO și Națiunile Unite și OMS, acestea nu mai servesc intereselor poporului american, iar liderii noștri ar trebui să înceteze să pretindă că o fac.

Biden, în schimb, vrea să revină la politica externă a erei Obama, în care a fi „parte din club“ înseamnă multilateralism servil care plasează interesul național american în urma intereselor unei game largi de aliați și parteneri și organizații internaționale de pe tot globul. Însăși noțiunea de interes național, cu atât mai puțin o politică externă care servește interesului național, este anatema pentru Bula de politică externă de la Washington.

Și aici suntem din nou. Politica externă din epoca Obama pe care Biden încearcă să o resusciteze – slăbiciune față de China și Rusia, deferență față de OMS, bani pentru Iran, mai multe trupe americane detașate și finanțare NATO pentru Europa, schimbări climatice și trezire în Departamentul de Stat și la Pentagon – nu este în beneficiul americanilor, ci al instituțiilor și intereselor globale care beneficiază de pe urma menținerii unui status quo de politică externă pre-Trump ce pune America, și pe americani, pe ultimul loc.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0