Omul modern este psihologizat, sexualizat, politizat – și digitalizat

Cartea premiată în 2020 a lui Carl Trueman, The Rise and Triumph of the Modern Self (Ascensiunea și triumful eului modern) și versiunea mai concisă din 2022, Strange New World (Ciudata lume nouă), oferă o genealogie filosofică convingătoare a omului modern, analizează Joshua Pauling pentru Public Discourse.

Pentru oricine dorește să înțeleagă mai bine sinele contemporan, Trueman este unul dintre cei mai incisivi ghizi, explicând ce înseamnă să fii o persoană printr-un proces în trei etape: mai întâi, sinele a fost psihologizat; apoi, psihologia a fost sexualizată; în final, sexul a fost politizat.

Aceasta explicație arată clar cum am ajuns să fim confuzi în ceea ce privește identitatea, sexualitatea, politica și ceea ce considerăm astăzi că definește individul.

Cu toate acestea, sugerez adăugarea unui al patrulea element la triada psihologizată, sexualizată, politizată a lui Trueman, pentru a ține cont de impactul tehnologiei asupra omului contemporan: digitalizarea.

Trueman semnalează și el asta atunci când vorbește despre modul în care tehnologiile, obiceiurile și condițiile de viață creează „o lume în care este din ce în ce mai ușor să ne imaginăm că realitatea este ceva ce putem manipula în funcție de voința și dorințele noastre, și nu ceva la care ne conformăm noi de fapt sau pe care îl acceptăm în mod pasiv“.

Dar cred că efectele tehnologiei asupra sinelui sunt atât de transformatoare încât justifică o categorie separată care să le includă. Prin urmare, „sinele digitalizat“, atunci când este combinat cu celelalte trei caracteristici, descrie mai bine această eră emergentă a „meta-omului“, căreia intenționez să-i dau un dublu sens.

În primul rând, folosesc meta în sensul că omul își trăiește din ce în ce mai mult viața într-o formă de realitate augmentată sau virtuală – conectat în permanență, înconjurat de internetul lucrurilor (obiecte cu software care se conectează la internet și partajează date), invadat de internetul corpurilor (tehnologii de colectare a datelor ce pot fi purtate sau implantate, cum ar fi Apple Watches), cu o realitate mediată prin intermediul ecranului și al dispozitivelor.

După cum afirmă Kyle Chayka în The New Yorker, „Trăim deja în metaversul Facebook“.

În al doilea rând, folosesc meta în sensul cuvântului grecesc original, care înseamnă după sau dincolo de ceva. Intrăm în epoca post-umană, în care revoluția digitală consumă aproape totul în calea sa, inclusiv noțiunile de bază pe care le avem despre lume.

Pe măsură ce realitatea este tot mai fragmentată în biți, pixeli și digiți, gândiți-vă la cuvintele filosofului Byung-Chul Han din cartea sa recent lansată, Non-Things: Upheaval in the Lifeworld:

„Digitalizarea imaterializează omenirea“, ceea ce ne conduce spre o „epocă post-umană în care viața omului va fi un schimb pur de informații“… Omenirea se va aboli singură pentru a se auto-declara un absolut“.

Ecosistemul digitalizat al Meta-Omului

Știm de multă vreme că tehnologia are capacitatea de a modela felul în care înțelegem realitatea fundamentală. Platon a avertizat asupra efectelor scrisului asupra memoriei; Thoreau a avertizat asupra efectelor telegrafului asupra comunității locale.

Toate tehnologiile – de la plug la creion, de la calculator la un computer – afectează modul în care ne vedem pe noi înșine și lumea din jurul nostru. Aceasta este esența maximei lui Marshall McLuhan conform căreia mediul prin care comunicăm este de fapt mesajul.

Neil Postman, discipolul lui McLuhan, a extins și mai mult ideea: mediul este metafora. Tehnologia nu doar transmite un mesaj, ci modelează orizontul a ceea ce pare posibil. Termenul utilizat de Charles Taylor pentru aceasta este „imaginarul social“.

Postman explică în Amusing Ourselves to Death: „Fie că experimentăm lumea prin lentila limbajului, a cuvântului tipărit sau a camerei de televiziune, metaforele noastre mediatice clasifică lumea pentru noi, o secvențiază, o încadrează, o măresc, o reduc, o colorează, redau o perspectivă asupra lumii“.

În special tehnologiile erei digitale au acest efect, devenind cu ușurință mecanisme de mediere a realității. Și fac acest lucru în moduri în care tehnologii precum telegraful, excavatoarele sau prăjitoarele de pâine electrice nu o pot face.

Prăjitorul de pâine nu-ți acaparează mintea în același mod în care o face o lume online sau o platformă de socializare – în afară că ai fi o felie de pâine.

Samuel James rezumă foarte bine acest lucru: „Internetul [nu este] un instrument sau un hobby singular…este un habitat epistemologic captivant în care sute de milioane de oameni activează în mod constant.

Internetul a transformat modul în care oamenii citesc, învață, comunică, muncesc, fac cumpărături, se recreează și chiar se ‘închină’. Nicio altă tehnologie nu este atât de perturbatoare pentru formele tradiționale ale activității umane“.

Acesta digitalizează lumea, făcând-o să pară controlabilă, manipulabilă, supusă voinței proprii – toate acestea subminând modurile tradiționale de cunoaștere și de a trăi, în ceea ce privește identitatea și comunitatea.

Citește și Binele și răul din tehnologie

Identitatea digitalizată a meta-omului

Acest ecosistem digital în care am fost prinși ne determină să înțelegem în noi feluri identitatea umană, considerând-o ceva ce poate fi ajustat, adaptat și personalizat în moduri inimaginabile până acum.

Autorii noii cărți Gen Z, Explained: The Art of Living in a Digital Age numesc aceste noi feluri „identități granulare“, care sunt „amestecuri individuale complicate de trăsături, rezultatul unor analize atente și continue“.

Nenumăratele aplicații, spațiile de realitate virtuală și relația cu lumea prin intermediul ecranelor cultivă identitatea digitalizată prin personalizări fără număr ale propriei persoane.

Personalizarea avatarurilor noastre online consolidează mesajele culturale ale individualismului expresiv pe care Trueman le detaliază. Atunci când caracteristicile fizice ale corpului sunt mai puțin relevante pentru viața de zi cu zi – atunci când aproape niciodată nu mai folosim un ciocan sau o cheie, când aproape niciodată nu mai punem ața în ac sau nu mai sacrificăm un animal – avem impresia că putem transcende limitele identității umane cu ajutorul tehnologiei.

Atunci când sinele este astfel digitalizat, suntem blocați într-o continuă căutare a sinelui – captivi într-un ciclu de fragmentare și auto-inventare fără cale de scăpare. Nu putem scăpa de căutarea narcisistă a sinelui real. Suntem mereu în drum spre ceva, dar nu pare să ajungem niciodată la destinație. Suntem mereu în devenire, niciodată compleți.

Comunitatea digitalizată a Meta-Omului

O fragmentare similară a avut loc și în mediul nostru social. Nenumărate grupuri de interese și micro-comunități încearcă să ne satisfacă nevoile de apartenență și de conectare.

Posibilitatea de a ne conecta online vine într-un moment în care tot mai puțini oameni au o viață de familie stabilă, permițând comunității digitale să umple golul. Acest lucru întărește teza formulată de Mary Eberstadt în Primal Screams, conform căreia, în atmosfera noastră de după Revoluția sexuală, caracterizată de o atomizare, dispersie și înstrăinare fără precedent a familiei, pentru mulți oameni familiile închipuite suplinesc rolul pe care-l aveau în trecut cele reale, în mod implicit.

În prezent, este ceva obișnuit ca oamenii să găsească pe internet ceea ce ei consideră a fi membrii familiei lor, în timp ce relațiile cu familiile lor reale se destramă.

Această căutare continuă a conectării digitale distrug formele tradiționale de comunitate și de viață de familie și reprezintă un exemplu clar al modului în care, așa cum scria Jon Askonas, „era digitală a inaugurat o nouă fază a distrugerii tradiției cu ajutorul tehnologiei“.

Comunitatea digitalizată dărâmă structurile familiale și comunitare tradiționale, pe măsură ce generațiile mai tinere își găsesc comunități online, iar abilitățile de relaționare inter-personală continuă să se atrofieze.

Apoi, avertizează Askonas, „dacă instituțiile care mențin tradițiile nu sunt regenerate și dacă nimeni nu le adoptă practicile, tradițiile vor dispărea cu totul“.

Dispariția legăturilor familiale și a relațiilor cu o persoană reală este o altă manifestare a egoismului digital și ne reamintește că, chiar dacă suntem conștienți de valoarea unor legături familiale și a unor instituții comunitare puternice, fără obiceiuri și practici care să le susțină și să le alimenteze, acestea vor părea ininteligibile și se vor prăbuși pe măsură ce revoluția digitală avansează.

Ceea ce face și mai necesară consolidarea vieții noastre comunitare în plan fizic.

Citește și Avem tehnologie, dar avem și înțelepciunea să o folosim cum trebuie?

De la Imaterialitate la Viața în trup

Ecosistemul, identitatea și comunitatea digitalizată a meta-omului ar putea părea autentice pentru generația Z și alți nativi digitali, însă acestea dezintegrează și fărâmițează indivizii, după cum sugerează ratele în creștere ale anxietății și depresiei.

De asemenea, ele încurajează „imaterialitatea“, respingerea limitărilor vieții în trup și căutarea continuă și frenetică a adevăratului sine. Sentimentul de identitate și de comunitate pe care indivizii se străduiesc să-l creeze nu este suficient de puternic pentru a-i ține legați, ceea ce, în final, îi face pe oameni să se simtă singuri – la fel de izolați ca și octeții și pixelii, acei 1 și 0 ai codului binar, care se află în spatele tehnologiei digitale.

Există o cale mai bună care se regăsește în caracterul intrinsec al identității umane. La naștere, primim un nume, un loc de care aparținem, o familie și o comunitate. Multe dintre cele mai importante categorii pentru înțelegerea de sine – lucruri precum corpuri, familii, națiuni, comunități – ne sunt acordate direct, fără a le alege noi.

Asta dacă suntem dispuși să detronăm tiparele alegerii autonome încorporate în lumea digitală, unde doar comunitățile și identitățile alese de noi sunt considerate autentice.

Poate că este timpul să alegem să nu ne mai decidem singuri identitățile și comunitățile, ci să le acceptăm pe cele pe care le avem ca un dat. Am putea lua în calcul ideea de a acorda atenție relațiilor din viața noastră pe care nu le-am ales noi: familia, vecinii, membrii bisericii, colegii de muncă.

Dezvoltarea relațiilor cu cei care se află în viața noastră nu pentru că i-am ales, ci datorită necesității sau circumstanțelor, reînvie relațiile care ne-au fost deja date. Aceste legături sunt ușor de ignorat dacă ne petrecem timpul doar în relații alese de noi înșine.

De asemenea, o implicare sporită în mediul fizic ne ancorează în timpul și spațiul real. A te supune realității dure și parametrilor ce vin la pachet cu faptul că ai un trup încurajează smerenia.

Ne lovim de limitările vieții în trup când lopata întâlnește pământul, în greutatea cărămizii și a mortarului, în frământarea aluatului în pâine. Aceste activități aduc libertate, satisfacție și liniște sufletului, ceea ce ne lipsește în epoca noastră frenetică și digitalizată.

Deși promisiunile digitalizate ale meta-omului pot fi atrăgătoare, ele sunt, în cele din urmă, promisiuni false bazate pe o respingere a unor aspecte fundamentale ale omului limitat de trup.

Omul se simte complet atunci când își acceptă fără zbucium atât identitatea sa intrinsecă, cât și nevoia de relaționare activă cu cei din jur.

Cuvintele recente ale lui Wendell Berry sunt potrivite pentru a încheia: „Nimeni nu poate fi complet de unul singur; nimeni nu poate fi liber de unul singur. A fi complet și liber înseamnă a te simți ca acasă într-un loc și într-o comunitate pe care persoana o cunoaște și în care este cunoscută“.

Traducere și adaptare
Tribuna.US