OPINIE | În apărarea făptașului sau războiul pacifiștilor cu civilizația

OPINIE | În apărarea făptașului sau războiul pacifiștilor cu civilizația

De ce să-i declarăm război lui Hitler? Ce ne-a făcut? Ce se-ntrebau, neliniștiți, pacifiștii americani la începutul anilor 40, întreabă azi, retoric, apărătorii lui Putin. Opinie a jurnalistului Petre M. Iancu.

Răspunsurile la întrebările pe care și le puneau germanofilii pacifiști americani în anii 40 ai veacului trecut s-au dat de mult. Le-a dat istoria. Pacifiștii, putinofili sau nu, le ignoră.

Ei nu sunt doar avocații făptașilor. Ci și acuzatorii Ucrainei și-ai președintelui Zelenski. Nu de pe poziții belicoase, se înțelege. Nu pentru că ar detesta Ucraina. Dimpotrivă. Ci din ”pacifism”. Și pragmatism. Ca să nu fie rău, ci bine. Ca să nu mai moară oamenii.

În acest scop îi propun Ucrainei să nu se mai apere, ci să pună arma jos. Iar Vestului să se abțină, de ”dragul păcii”, să-i mai dea sabia pe care țara cotropită ar mai fi ispitită, poate, s-o ridice și s-o folosească împotriva cotropitorului înarmat până în dinți. Lui, arme i se mai pot da. Numai victimei nu. Cu cine seamănă ei bine? Cu judecătorii care-i achită pe violatori pentru că victima ar fi avut fusta cam scurtă. Sau care par a crede că victima putea opri violul.

Justificarea pretins ”morală” a făptașului și slăbirea victimei lui

Nu există azi dezinformare mai abjectă și propagandă mai perversă decât să susții că, de vreme ce Ucraina n-ar putea, chipurile, învinge în acest război, iar noi ”îi iubim pe toți”, grămadă, pe victime și pe făptași, că doar iubim omul, în orice ipostază s-ar găsi, Rusia ar trebui ajutată, să pună capăt conflagrației. Cum? Simplu. Oprind întărirea victimelor prin stoparea livrărilor de arme către agresați. Și convingându-i pe cei pe nedrept atacați că sigur au și ei o vină. Că or fi ”lătrat”, ca NATO, ”la poarta Rusiei”. Dixit Papa. Care pare a fi preluat laitmotivul opresorului în nădejdea că l-ar putea stimula astfel să-i accepte intervenția pentru victimă. Cine știe ce-i animă pe alții.

Potrivit logicii strâmbe a dezinformatorilor din slujba voluntară sau involuntară a criminalului, a ajuta victima e a prelungi războiul. Care ar fi adevăratul rău. Pentru că mor oameni. Prin urmare, de dragul păcii, agresorul ar trebui ajutat, pasămite, să-și ducă fapta, care nu e un simplu viol, ci o crimă în masă până la amarnicul ei capăt. ”Ca să nu fie rău”, ci bine. Și ”ca să nu mai moară oamenii”. Ce ne pasă că legitimăm un război de agresiune? Terorism de stat? O călcare în picioare a dreptului internațional? Crime de război? Un genocid? Ce ne pasă că-l încurajăm pe criminal? Că, aranjându-ne cu el, garantăm agravarea crimelor lui și noi aventuri teroriste și genocidare?

Ne simțim bine și ireproșabili moral, căci afirmăm că victima de acum e ”reală” și ar fi, pentru noi, mai importantă decât cea ”ipotetică” din viitor. S-o salvăm, altfel spus, acum, indiferent ce-ar mai aduce viitorul. Ce ne pasă că le înmulțim pe toate, judecând așa de iresponsabil? Iată o probă despre cât de josnică poate fi o ”etică a convingerii”, spre a cita termenul lui Max Weber.

Pacifiștii cu orice preț o vor ține una și bună. Că ”omenoși” ar fi ei, pentru că ar ”vrea pacea”. Că ”inteligenți” sunt ei, căci nu pledează pentru ”prostia” slăbirii decisive a făptașului. Sau chiar, ce oroare, pentru înfrângerea lui (care ar fi semnalul că făptașul e pedepsit de o Comunitate Internațională ce nu acceptă căderea în barbarie și întoarcerea civilizației la epoca de piatră).

Realismul disocierii nete de lideri infami și fantezismul împăciuitorist

Churchill a fost primul care a înțeles că Hitler reprezintă răul absolut, acel tip de criminal cu care un compromis e riguros imposibil. Britanicii l-au susținut pe lucidul lor om de stat, dându-i câștig de cauză în fața appeasementului insular. Mai târziu Nicu Steinhardt avea să dea glas moral și religios acestei atitudini implacabile, reliefând că nu se semnează cu Necuratul nici măcar o înțelegere care să stipuleze că Dumnezeu există.

Liderii britanici sunt și primii care au înțeles mai nou imperativul moral și politic al momentului. Survenind după ce ucrainenii au dovedit că vor și pot să lupte la nevoie și singuri, ca britanicii în 1940, împotriva unui regim totalitar și terorist, vizita lui Boris Johnson la Kiev pare să fi pus capăt ispitei multor actori politici importanți, inclusiv de la Kiev, de a accepta compromisuri oneroase (în negocieri perdante) de natură să fortifice poziția unui criminal ca Putin.

Pacifiștii se mai cred inteligenți, căci propun ”soluții” complicate, în fapt fanteziste. Se cred înțelepți și învățați, deși ignoră (ori trec sub tăcere) învățături eterne, precum cea a descurajării și dictonul, mereu valid, al lui ”si vis pacem para belllum”, dacă vrei pace, pregătește-te de război.

Pentru că, în realitate nu războiul în sine e rău, ci războiul nedrept, de agresiune. Când apărarea în războiul defensiv nu are succes, urmează înrobirea. Sau exterminarea, ca popor. Dar ce mai contează pentru pacifiști valoarea supremă a libertății și demnității? Ei pretind, fals, a ”salva” vieți.

Astuții pacifiste

Ignorând principiul disuasiunii, slugile voluntare sau nu ale lui Putin încearcă să acrediteze (ca și partizanii cu sau fără voie ai lui Hitler) ideea că Rusia nu și-ar urmări decât interesele legitime, ar fi invincibilă și că, deci, trebuie negociat cu ea indiferent ce-ar face. Pentru că, dixit deputata AUR Anamaria Gavrilă, a trimite arme Ucrainei e – ”o provocare pentru Moscova”, un ”pericol imens pentru România”, și, culmea culmilor, o cale sigură de ”a pierde Moldova.”

Măi să fie. Ca și cum Moldova ar fi ”a ei”. Ca și cum NATO n-ar conta. Dar de unde oare știe toate acestea tânăra proorociță, cam agramată, judecând după pompieristica – dar aparent omniscienta – ei declarație de presă difuzată de Agerpres? Pesemne că duduia o fi vorbit cu Putin. Sau cu propagandiștii lui. Sau poate le-o fi citit gândurile. Cum altfel se explică enormitatea afirmațiilor ei, contrare dreptului internațional? Care stipulează că a livra arme unei tabere beligerante nu înseamnă a deveni tabără beligerantă și a ”băga țara în război”.

Aceasta e realitatea. Dar putiniștilor pe față sau mascați nu le pasă că neagă realitatea. În care s-a demonstrat că Ucraina a înfrânt Rusia în primele faze ale acestui război, având relativ restrânse pierderi teritoriale, deși e net inferioară inamicului în materie de efective și de arme.

Se poate lesne imagina ce ar face militarii ucraineni cu invadatorii dacă, așa cum au promis anglo-americanii, vor fi, în fine, înarmați. Și deși neagă realitatea și evidența că înarmarea victimei poate schimba decisiv cursul războiului, pseudopacifiștii de serviciu (pe care, în genere, nu pacea, ci anihilarea definitivă a victimei și a democrației de către dictatorul totalitar îi interesează) au neobrăzarea să califice drept ”realistă” sau ”pragmatică” propunerea lor utopică. Așa că recomandă să se ”negocieze” o încetare a conflictului cu un agresor ca Putin.

Căci dictatorul n-ar fi în stare, chipurile, să pună capăt singur ciocnirilor militare, așa cum le-a și provocat. Asta după ce s-a tot încercat, timp de șase luni, ba chiar timp de opt ani, să se negocieze asiduu. Dar respectul dictatorului pentru acorduri și negocieri s-a dovedit nul. Iar tratativele s-au dovedit in corpore, în aceste condiții, zadarnice. Și nu doar futile, ci și contraproductive. Căci n-au făcut decât să-l stimuleze pe belicosul dictator imperialist, astfel încât invazia s-a produs. Și continuă, pentru că se mai găsesc idioți utili care-i alimentează tiranului speranțele vane.

Futilitatea aceasta nu i-a descurajat pe ideologii pacifismului. Care sunt deopotrivă extremiști de stânga și de dreapta, uniți în cuget și simțiri de ura pe valorile liberale occidentale. La ele, spre paguba ei, apucase să adere Ucraina, motiv pentru care a cotropit-o Rusia în 2014. Și în 2022.

Dar slugile tiranului, fie bine plătite, fie ideologic motivate, fie ambele, sunt foarte inventive. Își tot adaptează enormitățile la informații irefutabile. Cum e știrea formidabilei rezistențe ucrainene.

Așa că, pe lângă reciclarea în varii formule a amenințărilor (cu escaladarea războiului, cu unul mondial, cu sinucigașa lovitură nucleară la care ar putea recurge Rusia și altele asemenea) mai bagă bățul prin gard și pretinzând că îi conced Kievului capacitatea de a se apăra, dar ar muri de grija Ucrainei și ar vrea s-o scutească de ”suferințele groaznice și excesive ale unui război perpetuu”. Ceea ce e ca și cum la vederea femeii supuse unui viol colectiv ai prefera, în loc să chemi poliția, să încurajezi ființa siluită să-și suporte supliciul cu grație și să ”încheie un grabnic compromis” cu făptașii, ca nu cumva strigătele ei, oricum ”inutile”, să-i alerteze pe oamenii legii, să-i aducă la locul faptei și să-i pună în pericol de pomană. Căci violatorii ar fi, pasămite, mai tari.

Între impostură, pretenții și realități

Nu mai puțin abjectă e postura de ”martir” pe care și-o arogă unii din colaboraționiștii pacifiști. Care, impostori de la un cap la altul, se bat cu pumnii în piept, mimând, în prezumtivul interes al ”vieții” și al ”diminuării suferințelor tuturor”, o presupusă ”rezistență eroică” la insulta că ar fi idioții utili ai tiranului; o rezistență pe care, în ipostaza ei reală, nemimată, o detestă cu spume și o urăsc cordial și irevocabil la Ucraina, la militarii și la președintele ei, ca și la toți cei care o susțin.

Impostura nu se oprește, de regulă, aici. Unii preopinenți pretind că l-ar condamna pe tiran și că n-ar cere capitularea Ucrainei. Dar ei lansează, concomitent, precum mama feminismului nemțesc, Alice Schwarzer, revendicări de oprire a înarmării Ucrainei cu arme ”ofensive” ca să ”nu fie provocată” Moscova.

Satisfacerea lor ar genera riguros și predictibil exact rezultatul ajutorării tiranului și al capitulării Ucrainei, pe care aceeași pretind a nu le dori. Și pentru a răspândi și mai multă confuzie, tot ei sugerează că litigiul imposibil, pasămite, de tranșat în favoarea Ucrainei, ar putea fi chipurile stopat și ”înghețat” prin ”concesii rezonabile” făcute Kremlinului. Ceea ce s-a dovedit în realitate – și nu o dată – infezabil. Ori că, de vreme ce i se dă Kievului o mână de ajutor care ar prelungi inutil conflictul, i s-ar putea dicta Ucrainei cum și dacă să se apere.

Ce produc aceste apărări ale făptașului, pretinzând a scuti victima de suferințe”nerezonabile”?

Dacă s-ar impune, lumea ar intra în logica dreptului celui mai brutal și al invalidării oricărei justiții. Ar fi moartea dreptului internațional. Ar fi eternizarea violenței și-a asasinatului în masă global. Ar fi triumful barbariei generalizate, în urma funeraliilor civilizației occidentale.

Că ne place sau nu, libertatea Moldovei, României, Europei, statelor NATO și a valorilor lor, se apără în Ucraina. A nu o ajuta consistent să se apere eficient și suficient, ar echivala cu sinuciderea. Pacifiștii ne-o recomandă. În numele păcii. Una de cimitir.

Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0