HomeActualități

OPINIE | Vând demnitate, caut atenție

OPINIE | Vând demnitate, caut atenție

Oricine a schimbat în viața lui câteva vorbe cu un veteran (mă refer aici la cei care au fost pe front, în bătălie, nu la generalii de prin ministere

Oricine a schimbat în viața lui câteva vorbe cu un veteran (mă refer aici la cei care au fost pe front, în bătălie, nu la generalii de prin ministere ale căror stele n-au legătură cu altceva decât cu corupția) știe că aceștia sunt foarte rezervați în a vorbi despre actul de a pune capăt vieții, fie ea și a dușmanului.

Mai mult, cu excepția unor oameni suferinzi, a căror identitate în timp de pace a fost zdruncinată iremediabil de experiența războiului, majoritatea soldaților refuză să vorbească despre faptele de vitejie cântărite prin numărul de inamici uciși. De altfel, buna-cuviință spune că civilii, oricât de entuziasmați ar fi de eroismul vreunui soldat întors de pe front, nu se cade să-l întrebe pe acesta despre amploarea răbojului gloanțelor care și-au nimerit letal ținta. Războiul nu este o joacă, o glumă, o competiție. Războiul este o suferință, o jertfă, de multe ori o necesitate sau datorie pe care cei curajoși și-o asumă în numele nostru. Așa cum spunea Orwell, noi ne permitem somnul pașnic în paturile noastre, doar pentru că oameni aspri sunt gata să ducă lupta în locul nostru. Iar a-i întreba pe aceștia despre „contabilitatea” violenței și luptei lor înseamnă a ne asuma noi înșine rezultatul acestora. Și nu știu câți dintre noi am fi gata să facem asta.

Citiți memoriile sau biografiile veteranilor. Ascultați-le mărturiile și rar veți întâlni oameni dispuși să relateze câți oameni au trimis pe lumea cealaltă. Până și cei care dețin recorduri, recunosc că pentru ei nu e o mândrie, ci au făcut-o din necesitate, aceea a luptei împotriva dușmanului. Așa cum declara pușcașul marin Carlos Hathcock II, cel mai letal combatant în războiul din Vietnam, soldaților nu le place să omoare, ci doar își fac datoria, în speranța că vor preveni moartea camarazilor lor. Probabil de aceea nu au fost instituite medalii care să recunoască numere, ci vitejia, curajul și sacrificiul, gesturi care au prea puțin de-a face cu numărul dușmanilor eliminați. Iar când veți asculta soldații vorbind despre fronturi, conflagrații și tranșee, poate chiar printre bunicii sau străbunicii voștri, veți vedea că cei care povestesc despre vremea războiului vorbesc mai degrabă despre camaraderie, despre învingerea fricii, despre curaj… nu despre contabilitatea sângeroasă a luptelor purtate sau despre „scalpuri” adunate.

Evident, există și excepții. Excepții care sunt ușor de recunoscut ca venind din rândul unor persoane ahtiate după atenție. Indivizi pentru care numărul inamicilor uciși este motiv de laudă, pretext pentru a stârni interesul mediatic și de a stoarce admirație prin fluturarea sângelui inamicului. Istoria ne prezintă asemenea personaje, a căror personalitate este mai degrabă marcată de cruzime. Persoane pentru care inamicul este subuman, demn de a fi ucis și prezentat drept trofeu.

În rândul acestora a decis să se așeze și prințul Harry. După ce în ultimii ani a ales să-și asume identitatea resentimentară a unei celebrități care-și trăiește faima prin lupta împotriva propriei familii (Casa regală a Marii Britanii), prințul plusează cu un nou set de dezvăluiri incendiare, menite să crească și mai mult tensiunea, dar mai ales să-i consolideze presupusul statut de victimă. Al său și al consoartei Meghan.

În noua sa cartea autobiografică, prințul a hotărât că e înțelept să-și etaleze curajul, menționând că, fără rușine sau mândrie, a ucis mai bine de două duzini de talibani în timpul cât a luptat ca pilot de elicopter în Afganistan. În fond, „erau piese de șah pe o tablă”. Dincolo de stupizenia mărturisirii și implicațiile grave asupra securității acestuia (talibanii nu rămân datori, mai ales când au dovezi publice), n-am cum să nu mă întreb ce fel de om simte nevoia să etaleze în biografia sa asemenea numere? Nevoia de a se simți bărbat, într-o căsnicie în care este eclipsat cu orice ocazie? Dorința de a părea viteaz, deși în același volum vorbește despre presupusa bătaie încasată de la fratele mai mare, adică de la prințul moștenitor? Cum anume își face calculul și ce speră să câștige, dincolo de atenție mediatică și știri pe bandă rulantă?

Pentru mine, un lucru este cert. Harry (braț la braț sau mai degrabă împins de consoartă) s-a transformat într-un circar cu sânge albastru. Într-o lume în care a fi celebru înseamnă mai mult decât a fi integru, în care media îți propune compromisul și scandalul la schimb cu lumina reflectoarelor, într-o vreme în care rating-ul este mai valoros ca principiul și demnitatea, Harry și-a asumat rolul de celebritate. Iar pentru a se asigura că aura aceasta nu se ofilește, este dispus să deverseze în spațiul public, cu complicitatea entuziastă a mercenarilor de scandal, orice detalii care să-i garanteze încă o tranșă de atenție, încă o săptămână în gura lumii și, prin extensie, prin vânzarea de drepturi, milioane și milioane în conturi.

Există sute și mii de soldați, veterani ai nenumărate războaie recente care, deși au avut intervenții mai letale ca ale lui Harry, din decență și purtând povara deloc ușoară de a ști că au ucis oameni, fie și pentru o cauză nobilă, au ales să tacă. Oameni pentru care dușmanii uciși nu sunt subiect de laudă, ci mai degrabă o traumă reprimată. Prințul Harry? El e omul prezentului. Pentru care trecutul, oricât de sângeros și dureros, este o rampă spre celebritatea de mâine. Și, din păcate, în lupta pentru a deveni modele ale generației de mâine, oamenii curajoși, decenți, pentru care viața și moartea sunt lucruri sacre, pierd în fața unora ca Harry. Pentru cel care și-a transformat viața într-un show mediatic, fie și cu prețul alienării familiei, a foștilor camarazi de luptă și poate chiar a unei națiuni, dolarii hollywoodieni au sclipit prea tare…

Matei Blaj

COMMENTS

WORDPRESS: 0