Privatizarea Adevărului

Privatizarea Adevărului

În eseul său din 1989, „Privatizarea binelui“, Alasdair MacIntyre afirma că eșecul unei societăți liberale de a promova o viziune comună asupra binelui sfârșește prin a desființa orice bază morală comună în acea societate.

Societatea liberală nu caută să își orienteze cetățenii spre bine; ci încearcă să creeze posibilitatea ca indivizii să își urmărească propriile perspective cu privire la ce înseamnă binele, analizează W. Joseph DeReuil pentru First Things.

Dar în drept, explică MacIntyre, pretențiile morale coerente necesită un sistem complex de moralitate susținut de comunitatea politică: „În condițiile în care această viziune liberală este cea care a fost întruchipată în practica socială în societățile avansate contemporane, binele a fost privatizat“.

Ceva similar se întâmplă în mediul academic. În urma privatizării binelui de către societatea noastră, educația liberală este în declin. Educația liberală modernă nu mai este orientată spre formarea caracterului moral și intelectual, ci spre dobândirea unor competențe particulare.

Universitățile liberale adaugă nenumărate noi specializări, eliminând în același timp cerințele obligatorii și programa riguroasă. În mare măsură, școlile permit studenților „libertatea“ de a se limita la domeniile de studiu preferate.

Nu toate școlile au adoptat modelul „Open Curriculum“, fără cerințe, al Universității Brown, dar tendința este de a permite din ce în ce mai mult studenților să își aleagă singuri ce studiază.

Pe măsură ce viziunea comună asupra educației liberale este desființată, și adevărul este privatizat. Această vastă libertate de alegere – capacitatea de a-și stabili propriile obiective – se potrivește perfect cu idealurile liberalismului.

Respingerea programelor școlare complexe urmează abandonării legilor explicit normative și promovării publice a moralității tradiționale.

Telosul tradițional al societății este binele comun. După cum observă MacIntyre, orice noțiune transcendentă de bine comun se pierde într-o societate liberală. Oamenii își urmăresc în schimb propriul bine până când nici măcar nu mai utilizează un vocabular moral comun.

La fel ca societatea liberală, noul tip de educație compartimentată și specializată nu mai caută să orienteze elevii spre telosul său tradițional, adevărul. Ci le oferă indivizilor posibilitatea de a-și urmări propria concepție referitor la ce este adevărul, concentrându-se pe promovarea „excelenței academice“ și a „competitivității globale“. Acum, fiecare student, la fel ca oricare cetățean, își poate stabili propriul telos.

Citește și Carlos Eire, profesor la Yale, explică ideologia și „Marxismul camuflat“ din mediul academic

Din punct de vedere istoric, educația „liberală“ a însemnat exact opusul unei vaste autonomii pentru student. Mai degrabă, fiecare student era obligat să respecte o programă complexă, cum ar fi faimoasa curriculă clasică a Universității Columbia (care a fost și ea redusă în ultimii ani).

Studiind tradițiile și înțelepciunea predecesorilor – observând diferitele moduri în care societatea umană a definit adevărul, frumusețea și binele – studenții dobândesc o perspectivă asupra lumii actuale și pot analiza vremurile actuale într-un context mai larg.

O educație liberală are un conținut restrictiv, dar este concepută pentru a da libertate minții – pentru a-i oferi studentului instrumentele necesare pentru a înțelege și a căuta binele.

Prin urmare, pentru omul care a primit o educație cu adevărat liberală, extinderea capacității de alegere a studentului modern nu reprezintă noi binecuvântări ale libertății. Ci produce mai multă confuzie.

Ca actual student la Universitatea Notre Dame, primesc o educație liberală așa zis „de elită“ – una dintre cele mai bune pe care societatea noastră le poate oferi.

Dar dacă această ultimă afirmație este adevărată, și cred că este, acest lucru mai degrabă reflectă starea proastă a educației în America decât să constituie o laudă pentru Notre Dame.

Studenții de la Notre Dame încă trebuie să urmeze două cursuri de teologie și unul de filosofie, alături de alte câteva „cursuri obligatorii“. Dar, în afară de acestea, studenților li se permite o mare libertate de acțiune în ceea ce privește cursurile specifice pe care le aleg și când anume le fac.

Prin urmare, Descartes va fi studiat într-o sală plină de studenți care nu au auzit niciodată de cadrul aristotelic pe care profesorul încearcă să-l demonteze. În mod similar, studenții pot citi despre frământările lui Kant legat de problemele morale reprezentate de  „noua știință naturală“ fără să fi participat vreodată la un curs despre evoluție sau despre fizica newtoniană.

Indiferent dacă demontarea principiilor lui Descartes este reușită sau dacă filosofia lui Kant este necesară pentru a proteja moralitatea obiectivă, este incontestabil că elevii nu vor știi suficient despre filozofia niciunuia dintre cei doi fără o curriculă corect ordonată și complexă.

O astfel de curriculă ar prezenta contextul și premisele care stau la baza acestor filozofi înainte de a-i pune studentului în mână Meditații despre Filosofia Primă sau Critica Rațiunii Pure.

Eliminarea unei curricule structurate oferă elevilor mai multe opțiuni. Dar, ca o consecință, niciun student nu poate alege să studieze artele liberale în mod secvențial, alături de alți studenți care vor urma cursurile într-o succesiune logică. Prin renunțarea la curricula obligatorie, universitățile aleg libertatea de alegere în locul educării.

Programele obligatorii, „acolo unde există, sunt poate ultima rămășiță a educației formative a epocii moderne. De fiecare dată când o universitate decide că toți studenții trebuie să urmeze un anumit curs, școala afirmă că, indiferent de ceea ce consideră studenții că este bine pentru ei, le va fi de fapt benefic să urmeze cursul impus.

Sistemul educațional încă promovează anumite perspective obiective în privința binelui. Dacă privatizarea adevărului poate fi inversată, poate că și respingerea la nivel de societate a afirmațiilor morale obiective, normative, poate fi inversată.

Dar, în lipsa unei schimbări dramatice de direcție, respingerea „obligativității“ prin politica liberală va continua să domine în mediul academic. Iar privatizarea adevărului va împiedica pe oricine să contrazică sau să dezbată opiniile altora.

Libertatea și dreptul de a alege se vor contopi în dreptul public și în educația proprie: fiecare cetățean își poate urmări propriul bine și poate învăța despre propriul adevăr.

Privatizarea adevărului este o nouă ruptură între om și ordinea eternă, lăsându-l din ce în ce mai vulnerabil la atacurile superiorilor săi temporali.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0