„Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasa țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută”.
Tulburătoarea mărturisire-testament, consemnată în Jurnalul său, sintetizează cu prisosință dragostea și devotamentul Reginei Maria pentru România, ceea ce o definește indiscutabil ca personalitate emblematică a istoriei românilor.
Farmec, inteligență, prestanță și viziune politică erau calitățile admirabile datorită cărora Regina Maria a reușit să se afirme și să intre profund în conștiința românilor prin acțiunile sale. Regina și-a legat indisolubil numele și de rezultatul final consfințit prin Conferința de Pace de la Paris, și anume unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, îndreptățind considerația că regele Ferdinand și regina Maria au fost creatorii României Mari.
Regina Maria a avut un rol crucial în destinul și evoluția României. A crezut în România modernă și unită. Evocarea unor momente de covârșitoare însemnătate în contextul pecetluirii actului Unirii consolidează aceste susțineri.
Născută la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia, Maria Alexandra Victoria provenea din două dintre cele mai importante familii domnitoare ale Europei. Era fiica principelui Alfred, duce de Edinburgh, unul dintre fiii reginei Victoria a Marii Britanii, și a marii ducese Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Această descendență ilustră îi oferea un prestigiu aparte în cercurile aristocratice și diplomatice europene, dar și posibilitatea de a cultiva relații personale cu reprezentanții marilor puteri.
Venită în România în anul 1893, în urma căsătoriei cu principele moștenitor Ferdinand, tânăra principesă avea să descopere treptat o țară ale cărei tradiții, peisaje și aspirații naționale îi vor deveni tot mai apropiate. Deși născută departe de pământul românesc, Maria și-a asumat cu profundă convingere identitatea noii sale patrii, transformând apartenența la dinastia română într-o adevărată misiune de viață. Tocmai această îmbinare între originea sa europeană și atașamentul față de România avea să constituie unul dintre marile sale atuuri în momentele decisive ale istoriei naționale.
Un moment hotărâtor în afirmarea personalității politice a Reginei Maria l-a reprezentat izbucnirea Primului Război Mondial.
În contextul neutralității României din anii 1914–1916, suverana s-a numărat printre susținătorii apropierii de puterile Antantei, considerând că participarea la război alături de Franța, Marea Britanie și Rusia putea deschide calea împlinirii idealului național al unirii Transilvaniei cu România.
Poziția reginei dobândea o semnificație deosebită în condițiile în care regele Ferdinand, născut într-o familie germană, era confruntat cu una dintre cele mai dificile decizii ale domniei sale. Maria a susținut orientarea politică favorabilă Antantei, folosindu-și influența personală și relațiile din mediile diplomatice pentru a sprijini cauza românească. Intrarea României în război, în august 1916, a reprezentat astfel începutul unei perioade de sacrificii dramatice, dar și al luptei pentru realizarea unității naționale.
În noiembrie 1916, familia regală, guvernul și parlamentul s-au refugiat la Iași, din cauza ocupării Bucureștiului de către trupele germane. Aici, pe frontul din Moldova, regina Maria va da măsura curajului și atașamentului ei pentru români. În spitalele Crucii Roșii sau în cele înființate de doamnele române, regina i-a îngrijit și vegheat pe soldații răniți, bolnavii de tifos și tuberculoză, a dus hrană și îmbrăcăminte familiilor din satele Moldovei și orfelinatele de copii. Datorită acțiunilor sale din timpul războiului și imaginii ei, de regină îmbrăcată în uniforma de soră medicală a Crucii Roșii Române sau cea militară, a rămas în conștiința românilor ca „Regina Soldat” sau „Mama răniților”.
Implicarea Reginei Maria în sprijinirea populației afectate de război a depășit însă granițele activității caritabile desfășurate în spitale și în localitățile Moldovei. Suverana a întreținut legături cu reprezentanții diplomatici ai statelor aliate, insistând asupra nevoii urgente de alimente, medicamente și alte ajutoare destinate românilor aflați în suferință.
O mărturie semnificativă în acest sens se regăsește în documentele diplomatice americane. La 24 noiembrie 1918, Regina Maria îi transmitea președintelui Statelor Unite, Woodrow Wilson, o telegramă prin care exprima recunoștința sa și a țării pentru ajutorul acordat de Crucea Roșie Americană populației României. Răspunsul președintelui Wilson, datat 6 decembrie 1918, confirma disponibilitatea Statelor Unite de a continua sprijinul prietenesc acordat poporului român. Acest schimb de mesaje demonstrează că regina își exercita influența și printr-o diplomație umanitară, în care grija față de cei aflați în suferință se împletea cu reprezentarea intereselor naționale.
În ziua de 1 decembrie 1918, Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia proclama Unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș cu Regatul României. În aceeaşi zi, după doi ani de refugiu la Iaşi, regele Ferdinand şi regina Maria se întorceau în București în fruntea oştirii române şi a detaşamentelor aliate (engleze şi franceze). Trec pe sub Arcul de Triumf, defilează pe străzi alături de armată și sunt aclamați de întreaga populație alături de care sărbătoresc împlinirea idealului național al întregirii României.
După încheierea Primului Război Mondial, marile puteri redesenau harta lumii la Conferința de Pace de la Paris, în 1919. Cel care a avut misiunea de a le convinge să țină cont și de România a fost premierul de la acea vreme, Ionel Brătianu. Dar i-a transmis regelui Ferdinand că negocierile de pace sunt în impas și că țara noastră este tratată cu dispreț și indiferență de către aliați pentru că semnase Tratatul de Pace cu Puterile Centrale, cu care Regina Maria nu fusese de acord.
Sfătuit de ambasadorul Franței la București și de Barbu Știrbey, la 5 martie 1919, regele Ferdinand, conștient de abilitățile soției sale, o trimite pe Maria într-o misiune neoficială la Paris și la Londra pentru tratative privind recunoașterea internațională a granițelor țării. Cu privire la acest moment, Regina Maria avea să noteze în memoriile sale:
„Un fior de mândrie mi-a străbătut toată ființa. Eu? Desigur, eu eram cea chemată – da, cred că mă simțeam capabilă să-mi susțin pledoaria chiar și în fața celor trei mari! […] Da, voi merge, am spus – o să fac tot ce pot. Era o misiune pe care o puteam îndeplini, mă simțeam capabilă s-o fac, nu eram nici nervoasă și nici speriată. Îmi făcea chiar plăcere”.
Misiunea diplomatică a Reginei Maria nu a reprezentat doar o inițiativă inspirată de prestigiul său personal, ci și rezultatul unei pregătiri atente, într-un moment în care România avea nevoie de susținerea opiniei publice occidentale. Unul dintre cei care au încurajat această deplasare a fost contele de Saint-Aulaire, reprezentantul diplomatic al Franței la București, care înțelesese că prezența reginei în capitalele occidentale putea contribui la îmbunătățirea relațiilor României cu marile puteri.
Vizita avea și o justificare familială: dorința reginei de a-și revedea fiul, principele Nicolae, care studia la Colegiul Eton din Anglia. În realitate, această călătorie oferea prilejul desfășurării unei acțiuni diplomatice neoficiale, susținute inclusiv prin interesul creat în presa vremii. Regina Maria devenea astfel nu numai reprezentanta simbolică a României, ci și protagonista unei forme moderne de diplomație, întemeiată pe relații personale, prestigiu internațional și influență asupra opiniei publice.
Ajunsă la Paris, regina a jucat un rol important în favoarea României. L-a vizitat pe premierul francez Georges Clemenceau, care a întâmpinat-o la Palatul Elysee cu garda de onoare, și a avut curajul să îi ceară ajutorul pentru revenirea la România a Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului, în întregimea lui. Deși nu a obținut întregul Banat, vizita Reginei Maria la Paris a schimbat mult în bine situația României, mai ales în ceea ce privește interesul, înțelegerea și simpatia față de țara noastră.
În același turneu în Paris, regina Maria s-a întâlnit și cu președintele francez Raymond Poincaré care îi conferă Legiunea de Onoare. Este primită cu aplauze și entuziasm de francezi, devenind prima femeia din lume căreia i se acordă titlul de membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Franța. Tot la Paris, regina Maria s-a întâlnit și cu alte personalități importante, precum președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, și prim-ministrul Marii Britanii, Lloyd George.
Discuția cu Wilson a atins multe probleme. Regina îi vorbește de pericolul bolșevismului rusesc și îi smulge promisiunea ca se va întâlni cu Ionel Brătianu pentru a-i expune situația României.
„Dar am avut sentimentul că dacă ar fi fost timp aș fi putut face mult mai mult în discuția cu președintele decât ar fi făcut-o premierul nostru, care nu vorbea deloc engleza”. După această misiune reușită, însuși prim-ministrul Ionel Brătianu admitea că „Maria a reușit în câteva zile ceea ce politicienii n-ar fi reușit într-o lună întreagă”.
Importanța turneului diplomatic al Reginei Maria este evidențiată și de diversitatea personalităților cu care aceasta a intrat în contact. Dincolo de întâlnirile cu principalii conducători ai marilor puteri, suverana a purtat discuții cu oameni politici și diplomați influenți, printre care Herbert Hoover, Aristide Briand, Robert Cecil și Eleftherios Venizelos. Această amplă rețea de contacte a contribuit la sporirea vizibilității României într-un mediu diplomatic în care interesele statelor mici erau adesea subordonate priorităților marilor puteri.
În cadrul deplasării la Londra, regina a fost primită și de regele George al V-lea al Marii Britanii, vărul său primar. Legăturile de familie dintre casele regale europene constituiau un avantaj important, însă Maria a căutat să le transforme în oportunități de susținere a intereselor românești. În acest fel, diplomația sa a îmbinat dimensiunea dinastică, prestigiul personal și pledoaria politică pentru recunoașterea noii realități teritoriale create prin actele de unire din anul 1918.
Venirea reginei Maria la Paris a reușit să atragă atenția jurnaliștilor din toată lumea. A început o adevărată campanie publicitară în presa franceză care a informat opinia publică despre prezența reginei la Conferința de Pace de la Paris. Regina s-au bucurat de o mediatizare internațională deosebită, reușind să dea o nouă imagine țării. Talentul diplomatic ad-hoc și personalitatea sa charismatică au pus România pe hartă pentru mulți dintre politicienii și jurnaliștii vremii.
„Toate ziarele sunt pline de interviurile mele. Antonescu care consideră într-un fel că mă are în grijă pentru că este ministru aici, e nebun de bucurie datorită felului în care ziarele vorbesc despre mine. N-am timp decât seara în pat să le citesc și, desigur, acestea mă fac să zâmbesc pentru că eu sunt cea care am determinat să se scrie asemenea lucruri. Cele care mă amuză cel mai mult trebuie decupate și lipite aici, aceasta va constitui un lucru amuzant și interesant pentru mai târziu. Toată onoarea ce mi s-a acordat este adusă țării mele, iată de ce sunt încântată să văd că Parisul își pierde puțin capul după mine. Am venit aici pentru țara mea și orice succes aș putea avea, el este pentru țara mea”, nota regina în însemnările sale.
Consfințirea internațională a Marii Uniri a reprezentat un proces diplomatic complex, desfășurat pe parcursul mai multor ani, în care aspirațiile naționale ale românilor au trebuit armonizate cu interesele și deciziile marilor puteri. Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, semnat în 1919 cu Austria, și Tratatul de la Trianon, încheiat în 1920 cu Ungaria, au constituit momente fundamentale ale recunoașterii noilor realități teritoriale din Europa Centrală și de Est. În privința Basarabiei, tratatul semnat la Paris la 28 octombrie 1920 a exprimat recunoașterea unirii de către puterile semnatare, deși nu a intrat în vigoare.
În acest context, contribuția Reginei Maria trebuie înțeleasă ca parte a unui efort național mai amplu, în care acțiunea diplomatică oficială, sacrificiile armatei, hotărârile adunărilor reprezentative și susținerea opiniei publice au avut roluri complementare. Regina nu a negociat și nu a semnat personal tratatele de pace, dar intervențiile sale au contribuit la crearea unui climat de simpatie și înțelegere față de revendicările României. Meritul său constă tocmai în capacitatea de a transforma prestigiul personal într-un instrument de susținere a unui ideal național.
Încoronarea, alături de regele Ferdinand, eveniment înălțător și emoționant, s-a petrecut în același oraș al Marii Uniri. În data de 15 octombrie 1922, a avut loc la Alba Iulia unul dintre cele mai simbolice evenimente din istoria României. Regele Ferdinand și regina Maria s-au încoronat în cadrul unei ceremonii fastuoase, ca suverani ai României Mari. Locul de încoronare nu a fost ales întâmplător la Alba Iulia. Micul orășel de provincie amintea de unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600 și de proclamarea Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România la 1 decembrie 1918. Se împlinea astfel una din profețiile marelui politician Nicolae Filipescu care îi spunea regelui, încă din 1915: „Sire, să te încoronezi la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor sau să mori pe câmpia de la Turda ca Mihai Viteazul”.
Ideea organizării unei încoronări regale apăruse după sfârșitul Primului Război Mondial. Anterior încoronării, în 1920, a fost organizată o comisie formată din personalități marcante precum generalul Constantin Coandă, diplomatul Nicolae Titulescu, compozitorul George Enescu, poetul Octavian Goga, viitorul patriarh Miron Cristea, istoricul Nicolae Iorga și inginerul Anghel Saligny. Special pentru momentul încoronării din 1922 a fost construită Catedrala Ortodoxă din Alba Iulia care mai poartă denumirea și de „Catedrala Reîntregirii”. Construcția lăcașului a început în luna martie 1921 și a fost ridicată într-un timp record de numai 10 luni.
În cadrul ceremoniei de încoronare, regele Ferdinand a primit coroana regală de la președintele Senatului și-a așezat-o singur pe cap. A ridicat apoi coroana de aur a reginei și a sărutat-o pe frunte pe Maria: „Eu am îngenuncheat în fața lui Nando (Ferdinand), care a pus greaua coroana pe capul meu, în vreme ce toate clopotele au sunat și acele salve de salut regal au fost trase”. În acel moment miile de oameni aflați în fața catedralei au izbucnit în ovații pe fundalul Imnului Național cântat de fanfarele militare. Suveranii României au urcat apoi la un balcon de unde au salutat oamenii.
După festivitate, a urmat un dineu oficial cu aproximativ 400 de invitați la care au participat reprezentanți ai caselor regale ale Angliei, Italiei, Spaniei, miniștri plenipotențiari din diverse țări, figuri militare de talie europeană. După terminarea dineului, regele Ferdinand și regina Maria au ieșit la paradă militară în partea de vest a cetății de la Alba Iulia unde au dat onorul celor peste 50.000 soldați participanți.
A doua zi, pe 16 octombrie 1922, festivitățile au continuat la București. S-a trecut pe sub Arcul de Triumf. A urmat Te Deum-ul de la Mitropolie și apoi defilarea prin Piața Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazul.
În prezent, cele două coroane ale suveranilor României sunt expuse la Tezaurul istoric al Muzeului Național de Istorie a României din București. Coroana reginei Maria este din aur și cântărește circa 1800 grame. Coroana lui Ferdinand este cea purtată și de regele Carol I și este realizată din țevile tunurilor de oțel capturate de Armata Română la Plevna, căreia i s-au mai adăugat trei pietre prețioase, reprezentând cele trei provincii românești care s-au unit cu Țara-Mamă: Basarabia, Bucovina și Transilvania.
Dincolo de valoarea sa artistică și materială, coroana Reginei Maria reprezintă o veritabilă sinteză a simbolurilor istorice și identitare românești. Realizată la Paris, de celebra casă de bijuterii Falize, după proiectul pictorului Costin Petrescu, coroana a fost concepută într-un stil de inspirație bizantină, evocând tradițiile medievale ale Țărilor Române. Modelul său a fost inspirat de reprezentarea doamnei Despina Milița, soția domnitorului Neagoe Basarab, din pictura Mănăstirii Curtea de Argeș.
Un detaliu deosebit îl constituie cele două medalioane heraldice laterale, care reunesc stema Regatului României și însemnele familiei de Edinburgh, din care provenea regina. Prin această asociere simbolică, coroana exprima întâlnirea dintre originile europene ale Mariei și identitatea românească pe care aceasta și-o asumase. Podoabele laterale, inspirate din diademele imperiale bizantine, și motivele vegetale completau imaginea unei regalități care își revendica atât continuitatea istorică, cât și noua misiune de reprezentare a României întregite.
Rândurile precedente constituie, fără îndoială, un tribut adus Reginei Maria a României, una dintre cele mai puternice și iubite personalități din istoria națională, de la a cărei naștere s-au împlinit, la 29 octombrie 2025, 150 de ani.
Dorin Nădrău
Tribuna.US
Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ
COMMENTS