Sinuciderea asistată nu implică nici demnitate, nici lipsa durerii

Sinuciderea asistată nu implică nici demnitate, nici lipsa durerii

În ultimii șapte ani am scris mult pe tema eutanasiei și sinuciderii asistate și am făcut multe investigații pentru cartea „Un ghid pentru a discuta despre sinuciderea asistată“, la care am lucrat împreună cu colegul meu Blaise Alleyne. Dar nicăieri nu am găsit menționat că a muri în acest fel poate fi extrem de dureros, analizează Jonathon Van Maren într-un articol Bridgehead.

Iată ce aflăm dintr-un articol The Spectator:

„Este eutanasia o procedură lipsită de durere? Fondatorul mișcării britanice pro-eutanasie (și uneori, eugenist), Dr. Killick Millard declara în 1931 că scopul său era ‘să înlocuiască moartea lentă și dureroasă cu una rapidă și lipsită de durere’. Ideea sa este reluată în prezent de gruparea pro-eutanasie ‘Moartea mea, decizia mea’, care se laudă că dorește ca oamenii să aibă ‘opțiunea unei morți liniștite, demne și lipsite de durere’. British Medical Association pare să fie de acord și a renunțat recent la opoziția față de proiectul de lege privind sinuciderea asistată, dezbătut în prezent în parlament.

Însă, în calitate de medic și martor expert împotriva utilizării injecției letale la pedepsele cu moartea din America, sunt destul de sigur că sinuciderea asistată nu este nici lipsită de durere, nici liniștită, nici demnă. De fapt, în majoritatea cazurilor, este o moarte extrem de dureroasă.

Pedeapsa cu moartea nu este totuna cu sinuciderea asistată, desigur. Execuțiile sunt menite a reprezenta o pedeapsă; pe când scopul eutanasiei este să aline suferința. Cu toate acestea, atât pentru eutanasie, cât și pentru execuții, se utilizează medicamente paralitice. Aceste medicamente, administrate în doze suficient de mari, îl împiedică pe pacient să-și folosească vreun mușchi și nu poate exprima niciun semn vizibil al durerii. Dar asta nu înseamnă că el sau ea nu suferă.

În 2014, am urmărit cum Marcus Wellons a primit injecția letală, într-o închisoare din Georgia. Bărbatul de 59 de ani fusese condamnat la moarte pentru violarea și uciderea vecinei sale de 15 ani, India Roberts, în 1989. ‘Mă duc acasă să fiu cu Iisus’ au fost ultimele sale cuvinte, în timp ce i se administra medicamentul.

Am observat că degetele lui Wellons erau lipite cu scotch de targă, ceea ce nu avea prea mult sens, având în vedere că trupul său era oricum imobilizat cu curele. M-am tot întrebat de ce. Am citit mai multe pe tema respectivă și am dat peste un raport privind execuția prin injecție letală a unui alt deținut condamnat la moarte, Dennis McGuire, cu cinci luni mai devreme. În timpul procedurii de 24 de minute de la închisoarea din Ohio, McGuire și-a încleștat pumnii. Poate că a fost un ultim gest inutil de sfidare. Poate că a fost o manifestare exterioară a durerii. Cu banda de scotch lipită pe degete, Wellons nu ar fi putut schița un astfel de gest.

În 2017, am obținut o serie de rapoarte privind autopsii ale deținuților executați prin injecție letală, care mi-au confirmat cele mai mari temeri. Autopsia lui Wellons a dezvăluit că plămânii lui erau plini de lichid, ceea ce înseamnă că aveau de aproximativ două ori greutatea normală a unor plămâni sănătoși. Ceea ce i s-a întâmplat este cunoscut sub numele de edem pulmonar, care ar fi putut să apară doar în timp ce murea. Wellons se înecase cu propriile secreții. Cu toate acestea, nici măcar ochiul meu bine format de cadru medical nu a detectat vreun semn de suferință în timpul execuției.

În America nu se declară cauza decesului celor cărora li se administrează injecția letală. Dreptul federal stipulează că execuțiile nu trebuie să includă „cruzime“, dar se permite să fie „dureroase“. Departe de a fi o „moarte instantanee“, așa cum cer judecătorii Curții Supreme, a te îneca în acest fel este o formă de deces atât prelungită, cât și dureroasă.

Wellons a fost executat cu o substanță chimică numită pentobarbital, care i-a cauzat edemul pulmonar. În Oregon, patru din cinci sinucideri asistate implicau utilizarea pentobarbitalului sau altor substanțe asemănătoare. (Proiectul de lege privind sinuciderea asistată se bazează pe sistemul din Oregon.) Dacă s-ar efectua o examinare post-mortem a corpului după sinuciderea asistată, este foarte probabil să se descopere un edem pulmonar similar.

Citește și California: Democrații promovează liberalizarea sinuciderii asistate

Lipsa medicamentelor a forțat tot mai des statele americane care doresc să execute deținuții să improvizeze. Unii folosesc barbiturice precum pentobarbitalul izolat, alții îi maschează efectele cu alte substanțe. În ambele cazuri, barbituricele letale sunt cele care provoacă decesul. De unde știm că nu se va întâmpla același lucru în cele din urmă și în Marea Britanie, în ceea ce privește sinuciderea asistată?

Propunerile prezentate în Camera Lorzilor din Marea Britanie ar face ca pacienților bolnavi să li se prescrie o doză letală de aproximativ 100 de pastile barbiturice. Legile din Oregon, la fel ca cele propuse în Marea Britanie, impun ca pacienții să-și administreze singuri medicamentele, ceea ce exclude utilizarea oricărei forme de anestezic general. De multe ori, pacienților li se oferă în prealabil doar medicamente anti-vomitive și anti-convulsive, dar nimic mai mult, ceea ce înseamnă că sunt extrem de conștienți în timp ce începe procesul de sinucidere asistată și încep să ingereze cantități fatale de barbiturice. Fără un anestezic general, mulți vor avea dureri mari, chiar dacă în exterior nu se observă că ar suferi.

Firește, există nenumărate cazuri în care oamenii au descoperit cât de nasol, dureros și tulburător poate fi procesul în timp ce îi priveau pe cei dragi parcurgându-l. De exemplu Linda Van Zandt, care a asistat la sinuciderea mătușii ei, suferind de scleroză laterală amiotrofică, în California. Ulterior, ea a descris cum a trebuit să o ajute pe mătușa sa, ‘care abia putea înghiți apă’ să ia 100 de pastile zdrobite într-o băutură, și ‘a trebuit să bea totul în mai puțin de cinci minute pentru ca procedura să aibă succes’.

Ea concluzionează: ‘Ziua aceea a fost una încărcată emoțional și înfricoșătoare… Am fost forțați să o asistăm în modul cel mai bizar, urmând proceduri legale aparent aleatorii și respectând termene arbitrare în timp ce mătușa mea suferea și, în cele din urmă, am ajuns să golim capsulele și să preparăm un elixir atât de dezgustător încât m-a luat plânsul știind că trebuie să-l bea. Asta însemna să mori cu demnitate?’

M-am întâlnit cu mulți deținuți condamnați la moarte și le-am explicat descoperirile mele. Pe baza informațiilor despre edemul pulmonar, trei condamnați din Tennessee și-au reevaluat opțiunile. După ce au aflat consecințele procesului folosit la sinuciderea asistată și injecția letală, toți trei au ales să moară pe scaunul electric.

Susținătorii sinuciderii asistate au datoria să fie sinceri cu publicul în ceea ce privește detaliile eutanasiei și morții. Oamenii care aleg să moară trebuie să știe că s-ar putea să se înece, nu doar să adoarmă în pace.“

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0